Cum cinstește Câmpina centenarul Unirii?

Suntem în preajma sărbătorii Schimbării la Față
a Domnului. După anumite tradiții, Biserica onora și în această zi eroii
neamului, alături de ziua de Înălțare. Cele mai eroice jertfe ale Războiului de
Întregire s-au întâmplat la Mărășești, având punct culminant chiar ziua de 6
August, iar Mărășeștii deveniseră numele-simbol echivalent cu eroismul.
Întreaga societate interbelică, de la vlădică la opincă, își amintea cu
pioșenie în ziua Schimbării la Față pe cei care și-au dat viețile pentru ca
semenii și urmașii lor să fie mai demni și să aibă un viitor mai bun.

Am găsit mărturii prin arhive cum că și la
Câmpina se onora această sărbătoare în mod deosebit. Câmpinenii, ca toți
prahovenii de altfel, aveau și motive să fie sensibili la aceasta, căci unii au
avut în familie eroi căzuți la Mărășești: cele mai răsunătoare lupte de acolo
fuseseră purtate de unitățile militare prahovene (cu garnizoana la Ploiești și
soldați încorporați din tot județul). Au venit însă apoi anii de teroare
bolșevică, de ștergere a memoriei și identității, de omitere a unor adevăruri
ce nu conveneau ocupanților, și această latură a sărbătorii s-a uitat. La
Câmpina însă, ștergerea memoriei eroilor este mai dureroasă decât în alte
localități, pentru că aici ignoranța colectivă a ajuns la niște „rezultate” strigătoare la cer. Veți vedea mai departe la ce mă refer.

Zilele acestea se
fac 101 ani de la momentul glorios al Mărășeștilor, iar la finele anului, țara
va serba un secol de la ultimii doi pași ai înfăptuirii Unității naționale:
momentele magice de la Cernăuți și Alba Iulia, unde bucovinenii și ardelenii au
hotărât unirea cu Țara. Un vis de veacuri al Națiunii, care – trebuie spus – nici
atunci n-a fost chiar deplin desăvârșit; o dau mărturie comunitățile de români
maramureșeni, ardeleni și bănățeni rămase în afara granițelor stabilite în 1920
la Trianon, deși delegații lor la Alba Iulia și-au manifestat expres dorința de
a nu fi lăsați „pe dinafară”. Totuși, euforia întregirii a fost așa mare că nu mai contau neîmplinirile.
Însă odată cu visul împlinit, pe cerul istoriei românilor și-a făcut apariția
un nor mai negru decât toate negurile epocilor trecute de suferință. Nor în
zodia căruia ne aflăm și astăzi, deși puțini o realizează, pentru că umbra lui
a devenit mult mai subtilă. Pentru faptul că, la 1918-20, cu concursul
împrejurărilor, România a avut îndrăzneala să se lupte contra bolșevismului –
adevăratul pericol ce amenința Europa – și i-a întârziat avansul spre inima
continentului, ea a plătit scump încă din prima clipă (vezi tezaurul) și
definitiv după încă două decenii. A continuat de atunci să plătească timp de
mai multe generații, și continuă și azi, prin efectele perpetuate ca un domino.
Azi suportăm consecințele distrugerii civilizației și bunei măsuri care era
odată în lumea veche din „La Belle Epoque”; marasmul și criza morală în care se
află azi societatea noastră, cu toate mentalitățile ce nu reușesc să se
civilizeze și să se scuture de defecte și păcate, sunt și ele efectele victoriei
bolșevismului asupra Europei (fie ea militară sau doar ideologică).

Acum un veac am luptat totuși, cu cancerul care se născuse în „aliatul”
nostru rus, așa cum am știut mai bine. Am reușit măcar să salvăm țara pentru
câțiva ani, în așa fel încât marii oameni ai neamului, elita ce-a înfăptuit
Unirea, dar și orfanii și văduvele rămase în urma celor care s-au jertfit fizic
pentru acest ideal, să nu ajungă la disperarea cea mare a dezamăgirii că a fost
o luptă în van. După o mare încercare și suferință colectivă a venit, orice
s-ar spune, și o brumă de solidaritate, o frumoasă încordare a energiilor
societății românești. Din aceasta a rezultat poate și setea de evoluție
spirituală a tinerei generații din anii ’30, care avea apoi să dea atâtea modele și caractere sublime, mai toate martirizate și
reunite astfel în veșnicie cu eroii de acum un veac.

Da, a existat odată
în societatea românească o frumoasă solidaritate; respectul pentru sacrificiile
din război au impus-o. O putem cu greu înțelege azi, în lumea dezbinată în care
trăim. Par așa departe vremurile acelea, când toată lumea era cot la cot în
efortul de întrajutorare al celor năpăstuiți de război, când fiece comunitate,
cât de mică, se întrecea în a onora cât mai vibrant, sincer și cu bun-gust
memoria eroilor cărora le datora liniștea și speranțele! Cum să nu te încerce azi un sentiment de revoltă
și dezamăgire, când descoperi că noi, cei de azi, suntem atât de ignoranți și
ne sunt așa străine acele sentimente de recunoștință ?

Orașul nostru, mult încercat în acel război din cauza petrolului său, nu
era foarte mare pe atunci. Populația comunelor din imediata vecinătate,
adunată, îi depășea numeric cu mult pe locuitorii săi. În plus, de obicei, lucrătorii
în industria petrolului (majoritatea câmpinenilor de atunci) nu prea erau
mobilizați pe fronturi, pentru că era mai importantă munca lor întru susținerea
efortului de război. Totuși, ca orice localitate, și Câmpina a avut soldați
recrutați, dintre care au ajuns destui să-și dea viața pe fronturi, începând cu
vara lui 1916 și până târziu după încheierea Marelui Război (căci Armata Regală
Română a trebuit să apere granițele așa minunat obținute, în noi lupte cu
bolșevicii – atât la apus în campania de la Budapesta, cât și la răsărit în
luptele de pe Nistru). Am avut, așadar, și noi eroii noștri. Căzuți aiurea, cu
oasele rămase prin pădurile Carpaților, prin bălțile Dunării, pe câmpiile
întinse de la Jiu la Siret, pe colinele Basarabiei sau ale Ardealului, poate
până în pustă, prin tranșee sau doar prin mizere spitale pline de epidemii,
fiii Câmpinei au făcut și din orașul lor un stâlp al Țării noi. Familiile și
prietenii i-au ținut minte pe fiecare cu jertfa lui, așa cum se făcea pe atunci
și în ultimul sătuc uitat, așa că prin anii ’20 existau în
holul de onoare al Primăriei, tablouri frumos înrămate care le aminteau numele.
Poate că vor fi existat și panouri cu fotografiile lor, acolo unde se putea; un
astfel de panou s-a păstrat ca prin minune la Comarnic, de pildă. La noi însă,
s-a ales praful și pulberea… A venit mult-trâmbițatul an centenar, pentru a constata
cu durere că nicăieri nu se mai păstrează o astfel de listă interbelică cu
eroii câmpineni căzuți pentru întregirea Neamului. O rușine mai mare și mai
nepotrivită la ceas aniversar, nici că se putea imagina.

Mă frământă această
tristă realitate de câțiva ani, de când am realizat lipsa oricărei liste cu
numele eroilor întregitori. Cu atât mai mult cu cât vedeam într-o sumedenie de
sate și orașe de prin țară aceste liste la loc de cinste, de regulă pe
monumente de for public. Spre rușinea mea nu mi-am pus problema mai demult, ci
abia când se apropiau anii centenari ai războiului. De atunci nu mai am liniște
și ea nu poate reveni decât atunci când ultimul erou uitat al Câmpinei de acum
un veac își va regăsi locul în memoria colectivă. Nu vreau să-nșir aici
demersurile de a regăsi numele câmpinenilor căzuți la datorie, nici reușitele
și nici neîmplinirile; povestea este mult prea lungă și nu-și are locul aici.
Gândul cu care scriu acum e pur și simplu de a mai împărtăși din revolta și
tulburarea sufletească acumulate, date de faptul că s-a putut ajunge într-o așa
situație degradantă moral, nu doar rușinoasă. Nici măcar prin arhive, cercetate
luni de zile pe la mai multe instituții de nivel local, județean și național,
nu am putut regăsi această râvnită listă. De multe ori mă gândesc oare ce
blestem are Câmpina de îndurat, de și-a putut șterge așa ușor propria memorie –
și încă cea mai glorioasă, cu care ar fi trebuit să se mândrească în veci ?

Cu greu am putut
accepta că lista completă a eroilor, așa cum era ea făcută de contemporanii
lor, care i-au cunoscut, s-a pierdut cel mai probabil pe vecie. Adevărat, ea
poate fi reconstituită, din publicații și arhive (poate niciodată complet 100%,
însă în cea mai mare parte) – numai că asta presupune un efort colosal, de a
pune cap la cap o sumedenie de surse documentare, de a folosi în paralel
nenumărate piste de cercetare, ș.a.m.d. Iar timpul nu stă în loc: ceea ce vă
pot mărturisi acum cu inima grea este că momentul de vârf al Centenarului ne va
găsi fără să știm măcar numele tuturor eroilor câmpineni căzuți acum un veac
pentru România unită.

Dincolo de
festivisme, de diverse inițiative patriotarde și fără fond, sau de veșnicul
indiferentism, Câmpina – cred eu – și-ar fi putut cinsti Centenarul în modul
cel mai firesc, simplu și totodată emoționant, prin a-și afla și onora cum se
cuvine măcar înaintașii care au pus umărul la Întregire…
Prin identificarea și recuperarea din uitare a acestor eroi, am fi lăsat ceva
concret și folositor în urmă: unii dintre ei cu siguranță au urmași și astăzi,
care s-ar fi putut bucura și mândri cu astfel de strămoși. Am ratat un frumos
prilej de a dovedi că deceniile de școală comunistă nu ne-au manipulat
ireversibil. Îmi plăcea să mă mândresc că la Câmpina inerția genetică a
perpetuat până la noi o anumită noblețe și că lumea bună de altădată a
supraviețuit în urmași, că aici ar fi prin urmare un procent mai mare de oameni
bine educați și culți decât aiurea. Dar povestea cu uitarea eroilor e o grea
lovitură pentru imaginea ce mi-o formasem…

Totuși, se putea
face ceva frumos, ca o reparație istorică: dacă n-am fost în stare să perpetuăm
memoria eroilor, aveam ocazia cel puțin de a respecta cultul deosebit de care
aceștia s-au bucurat în anii interbelici. Și există o mărturie concretă, o
fragilă operă de artă ce-a traversat vicisitudinile epocilor ca să ajungă până
la noi și să ne vorbească despre cinstirea eroilor: era chiar monumentul lor,
al eroilor câmpineni ce nu se mai întorseseră acasă! E adevărat că statuia ce
le simboliza jertfa era modestă, dar cât de expresivă în modestia ei și ce
poveste cu peripeții avea în spate (neștiută și ea, am reconstituit-o pas cu
pas din presa vremii, arhive și mărturii, și o voi publica în curând într-un
studiu amănunțit)… Dar, fie statuia și așa modestă, era acum prilejul să fie
pusă cu adevărat în valoare, și am fi putut avea un reper în plus, un monument
de for public în mijlocul orașului, în jurul căruia să se adune localnici
mândri și vizitatori curioși, unde să-ți dai întâlnire și de unde să pornești,
un fel de kilometru zero al orașului, cu valențe de agora. Tare mă tem însă că
nici amenajarea și nici amplasamentul statuii, așa cum se preconizează acum, nu
se vor ridica la înălțimea a ce simbolizează și la așteptările acestui an
centenar; poate vor veni totuși generații mai responsabile pentru valorile și
memoria identitară a orașului, care vor înțelege să n-o mai așeze la coada
priorităților și-i vor acorda importanța cuvenită. La urma urmei, este un
monument de for public ce ne aparține tuturor, fiind ridicat prin subscripție
publică în 1925 și deciziile ce-l privesc ar merita mai multă transparență.

În fine, dacă
pentru memoria eroilor proprii, Câmpina nu se poate mobiliza cu maximă seriozitate
măcar în anul centenar, să vedem în schimb ce a făcut pentru eroii Țării care
i-au fost dați în grijă. Căci pe frontul din Carpați au căzut în 1916 așa de
mulți soldați români, încât n-au putut încăpea toți în cimitirele de pe valea
superioară a Prahovei, și au ajuns să fie îngropați și la noi la Câmpina; vor
fi fost și din cei morți în lagărul de prizonieri local, pe parcursul celor doi
ani de ocupație nemțească. Cert este că în cimitirul orașului erau după Marele
Război nu mai puțin de 12 gropi comune cu cca 200 eroi români, pe o suprafață
mare în jumătatea sa nordică. Ei nu erau câmpineni, erau din regimente formate
în alte județe; cca 180 dintre ei fuseseră identificați și Primăria păstra o
listă cu numele și unitatea fiecăruia: cei mai mulți fuseseră recrutați din
Capitală, din județele Ilfov, Tulcea sau Teleorman. Între războaie, parcela a
fost restrânsă, iar osemintele soldaților deshumate și centralizate într-o
criptă-osuar din beton, deasupra căreia a fost adusă, pe un soclu, statuia amintită,
din centrul orașului; despre acest moment nimeni nu-și mai aduce aminte la
Câmpina (și am vorbit în ultimul an cu destui dintre puținii oameni ce mai au
amintiri dinaintea războiului).

Cel puțin trei
decenii au odihnit în acea criptă osemintele acelor eroi de-acum un veac,
încredințate Câmpinei. Cum se cunoșteau majoritatea numelor, vor fi venit la
unii și familiile, ca să-i plângă, la fel cum o făcuseră, și mai sigur, în anii
de după război, când erau în gropi comune. Orașul nostru s-a îngrijit (prin Primărie,
apoi Sfatul Popular) de acel loc sacru așa cum putea mai bine; dar uitarea a
început să se așeze și peste parcela eroilor, și după ce n-au mai venit urmași,
poate că s-a uitat treptat faptul că acolo jos, în pământ, era un osuar cu
aproape 200 de eroi. Altfel nu-mi explic de ce în 1968 Primăria autoriza I.G.C.
Câmpina (administratorul de atunci al cimitirului) să mute în actualul cimitir
de eroi mormintele celor 6 ofițeri din parcelă, precum și statuia, pentru a
dezafecta parcela (operațiune făcută probabil în anul 1969), dar fără să
menționeze nimic despre osemintele din criptă. Recent am putut vedea vechea
criptă, s-ar părea că s-a păstrat, însă e practic goală, pare nefolosită, și
deasupra ei este azi un cavou particular.

Vă puteți închipui
că azi nimeni nu știe clar unde se află osemintele soldaților? Și nu e vorba de
o cantitate neglijabilă, ci de cca 200 schelete, după cum spuneam, care nu se
puteau pulveriza în neant! Până acum, deși am scotocit mai multe arhive, am
tras semnale prin presă și am vorbit cu o mulțime de oameni-cheie, n-am auzit
decât vagi zvonuri, despre mutări de oase de eroi cu roaba prin cimitir – dar
niciun indiciu concret sau dovezi mai clare. Cum este posibilă o așa situație de-a
dreptul plină de impietate? Nu pot decât să sper că osemintele au fost probabil
redescoperite după ce s-a demolat și soclul monumentului (ca să facă loc pentru
noi locuri de veci) și au fost poate mutate undeva tot în cimitir. Dar până nu
se află un indiciu clar despre soarta acestor oseminte – dovada palpabilă din
orașul nostru a jertfei pe care s-a clădit România de azi – cum putem avea noi
tihnă? Pentru că ei își strigă de dincolo de moarte, dreptul la odihnă
cuviincioasă și pomenire. Și nu e nici creștinește, dar nici măcar uman să nu
ne pese cum își petrec odihna veșnică. Gândindu-te la ei, la acești eroi
uitați, îți vine în minte cutremurătoarea profeție a lui Iezechiel, ce se
citește în noaptea Învierii: „…Aşa
grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh
şi veţi învia…” (Iz 37:5)

Așadar, ne rămâne
să medităm fiecare cum cinstește orașul nostru Anul Centenar și să ne gândim ce
putem face pentru memoria celor care au făcut posibilă clipa sublimă de-acum un
veac. Nu e niciodată timpul trecut pentru un gest cât de mic, de solidaritate –
și putem începe comunicând între noi mai strâns, căci poate unii dintre dumneavoastră
știți mai multe decât ați citit aici; iar ei, eroii, cu siguranță ne-ar vrea
mai uniți.

 Mădălin-Cristian FOCŞA

madalin.focsa@gmail.com 

Tel.
0722 560 566