Recunosc că nu am suportat niciodată nici termenul şi nici ideea de „a merge la sală“. Pentru că acolo te întâlneşti cu alţi indivizi (mai mult sau mai puţin dubioşi) un bun prilej de a vă studia, involuntar, abdomenul, musculatura (dacă este sau nu “lucrată”), tatuajele, lănţicurile, inelele, cerceii. Mult mai simplu este să-ţi cumperi două-trei aparate pe care să le foloseşti acasă, dând sonorul la maximum pe VH1 Classics, de exemplu. Nu m-am dat în vânt nici după jogging. A quoi bon? Parcurgi o distanţă mult mai mică decât dacă bagi pedale la bicicletă şi toţi pensionarii se uită la tine ca la felul paişpe. De doi ani prefer mersul pe bicicletă. Cel mai mult îmi place să observ casele, terenurile de vânzare, ce s-a mai făcut prin orăşel. Fiind un târg colinar, efortul nu este chiar redus, căci după ce cobori, invariabil trebuie să urci. Îmi place să surprind/ sperii câinii maidanezi când prind viteză; se dau într-o parte miraţi, tematori, dilematici. Mă răzbun pentru toate dăţile când m-au lătrat şi alergat. În acele momente, cu un picior dau dintr-o pedală, iar pe celălalt îl întind sfidător către el/ei, să înţeleagă faptul că şi eu i-aş pocni în bot.
În ultima zi de concediu m-am hotărât să refac o întâmplare din adolescenţă care nu ştiu cum, poate datorită eroismului său, mi-a rămas întipărită în memorie. Pe la jumătatea anilor ’80, tata începuse să fie pasionat de pescuit, dar era la faza de amatori. Şi unde-şi putea dezvoltă abilităţile în a azvârli undiţa decât într-un lac de munte din apropiere. Mie nu-mi plăcea pescuitul (şi în continuare nu mă dau în vânt), dar uneori îl urmam. Mai citeam Sven Hassel pe malul apei, mai aruncam un “băţ“ cu pluta, special meşterit de tata pentru mine, dar dacă în primele cinci minute nici o fâţă nu avea bunul simţ să tragă, mă lăsăm păgubaş. Nu aveam/ nu am răbdare. Sau măcar nu cu peştii, pe care nici măcar nu-i mănânc, chiar dacă tot mi se spune că este cea mai bună carne, fără colesterol etc. Când eram copil era să ma înec cu un os de peşte în Deltă; m-am învăţat minte, e mai bine să fii prudent. Tata se trezea dis-de-dimineaţă, pe la 4 era în poziţii de tragere, lansetele erau aliniate în faţă (e drept că nu ştiu dacă în acea perioada, în jurul anului 1990, era atât de dotat), juvelnicul aruncat în apă, în apropierea malului, bine priponit, în aşteptarea nefericiţilor locatari. Uneori prindea, alteori venea cu alte produse din zonele vizitate (pepeni, porumb etc.)
Eram într-una din interminabilele vacanţe de vară din liceu, nu aveam ce face şi pe la amiază mi s-a pus pata să mă duc după el cu bicicleta. Aveam un Pegas bunicel, pe care-l negociasem de la vărul meu. Făcusem o afacere foarte bună: el îmi dăduse în 1991, prima oară când a revenit în România din Franţa o hârtie fabuloasă de 100 de franci francezi, iar anul următor i-am cumpărat bicicleta, de care oricum nu mai avea nevoie, dându-i propiii franci. El a fost încântat. Nu ştiu cum am urcat serpentinele abrupte de lângă baraj, tot pe lângă bicicletă, probabil doar concurenţii de la Tour de France pot duce la bun sfârşit o astfel de căţărare (acesta ar fi termenul ciclistic de specialitate), dar dacă reuşesc ei să urce prin Pirinei şi Alpi, cele două sute de metri diferenţă de nivel probabil li s-ar părea o simplă promenadă. Ajuns la baraj mai aveam ceva de mers, pentru că tata pescuia în cealaltă parte a lacului, nu în cea „comercială”, unde de altfel puteai fi uşor observat de diverşi inspectori şi poliţişti. Am ocolit tot lacul Paltinu, treabă destul de grea, dar m-a bucurat surprinderea pe care am citit-o pe chipul lui tata. Mi-a dat să mănânc nişte pâine proaspătă, un cârnat uscat şi nişte caşcavea afumată pe care reuşise s-o cumpere de la ţăranii din zonă care, neavând norocul socialist să fie colecivizaţi, reuşeau să mai crească animale. Însă nu m-a lăsat (dar mai puteam?) să mă întorc pe biclă, a îndoit-o/ contorsionat-o în Oltcitul nostru bej şi ne-am întors acasă.
Refăcând acest traseu de acum mai bine de două decenii, cocoţat totuşi pe mountain-bike-ul meu destul de performant, care rezistă de doi ani de zile tuturor aventurilor mele săptămânale, nu am putut să nu remarc din nou frumuseţea peisajului, dar starea generală de abanon. Bine, poate că eram puţin sub influenţa vacanţei din Grecia unde se încearcă valorificarea fiecărui colţişor, fiecărei stânci sau plaje. Şi a fiecărei poveşti asociate. Urcând pe la Fântâna cu Cireşi, am trecut atât pe lângă fosta tabăra pionierească de pe Dealul Voila, cât şi pe lângă fosta unitate de radiolocaţie, ambele abandonate, lăsate de izbelişte. Mă gândeam ce complex hotelier sau tabără de creaţie s-ar putea realiza dacă ar exista voinţă şi s-ar putea dezlega iţele birocraţiei româneşti. Atunci centrul de promovare turistică din centrul municipiului Câmpina ar avea şi alte obiective de promovat în afara celor două muzee ultracunoscute. Mergând puţin mai încolo, celebrele cazemate nu mai pot fi vizitate pentru că un operator de telefonie mobilă (cred) a plantat de ani buni un releu şi l-a înconjurat cu un gard înalt. Iar în apropiere un saivan îşi aruncă dejecţiile la câţiva paşi, provocând nişte miasme greu de suportat, mai ales într-o zi caniculară. În schimb panorama începutului de Vale a Prahovei este magnifică, însă cu greu poţi aduce vreun străin să o admire. Iar lacul Paltinu este supus şi el, ca multe alte locuri simpatice din această ţară, poulării voluntare şi capacităţii noastre de a arunca gunoaie oriunde, oricând, oricum. E drept, la pajiştea care duce chiar către luciul de apă, unde se află şi parcarea, nu am observat nici măcar o ladă/ tomberon de gunoi. După o oră de mers cu bicicleta, mi-am mâncat masă de prânz (un banal sandvici) în apropierea apei şi a unui morman de PET-uri. Multă linişte… Era o zi de marţi. Doar un temerar s-a aruncat în apă înotând vreo 300 de metri. După ce i-am urmărit mişcările am stat liniştit: era un cunoscător! O remorcă, ce părea a fi în week-end magazin ambulant, era închisă. Hotărât lucru, mi-am spus, când vine vorba de turism suntem nişte amatori absoluţi! Întoarcrea a fost mult mai rapidă şi uşoară!
Acasă, dând drumul la televizor, postul DIGI 24 transmitea un ultim scandal având drept subiect principal un grup de turişti români care trebuia să fie cazat la un hotel din Eforie Nord şi care a avut surpriza să constate că saltelele erau din 1970 şi, probabil, conţineau urme de viaţă extraterestră! Hotelul avea două stele. Pentru mine continuă să rămână un mare mister cum se acordă stelele în sistemul de turism românesc însă, ca notă generală, întotdeauna una este în plus! Alte ştiri triumfaliste anunţau creşterea spectaculoasă a numărului de turişti străini care au vizitat până în iulie România faţă de anul trecut, de la vreo 900.000 la un milion! Păi numai insula Thassos, din bătrâna Elada, cred că depăşeşte cu uşurinţă această cifră, care unor ştirişti români le dă fiori şi pune în mişcare celebra şi universal cunoscuta mândrie de a fi român!
Codruţ CONSTANTINESCU
