Cristina Popescu, artist plastic: „Vreau să cred că sunt puternică, dar lucrările mele mă dau de gol”

– Pentru început, spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre tine.

– Am absolvit Liceul Energetic, după care m-am angajat secretară la Oficiul de Pensii Câmpina. Pentru că îmi doream mai mult de la viaţă, am hotărât să susţin examenul de admitere la Universitatea din Bucureşti. Am terminat o facultate cu dublă specializare, socio-psihologie, ceea ce mi-a permis să devin profesor logoped la o Şcoala Specială. Acum lucrez ca profesor de psihopedagogie specială şi îmi place foarte mult ceea ce fac. Am o familie frumoasă, un soţ care mă susţine şi mă încurajează şi un băiat de 15 ani. 

– Când ai simţit prima dată că eşti atrasă de această artă a culorilor?

– Îmi amintesc că, pe când eram foarte mică, îmi plăcea să reproduc desene folosind acuarelele verişoarei mele, care era la şcoală, să îmi fac propria mapă cu lucrări pe care le arătam musafirilor.

– Crezi că este necesară o specializare în plan artistic pentru a deveni un pictor de succes?

 – Consider că, atâta timp cât talentul este prezent, oricui îi este utilă absolvirea unor cursuri de pictură, mai ales dacă persoana în cauză îşi doreşte să progreseze. Am fost în tabere de creaţie atât în ţară cât şi în străinătate şi aceaste experienţe m-au ajutat foarte mult. Am avut întotdeauna aproape oameni minunaţi, printre ei şi pictori profesionişti, care m-au îndrumat  pe acest drum.

– Cum vezi relaţia amator – profesionist în artă? 

– Consider că dacă Dumnezeu ţi-a dat talent, poţi să creezi ceva minunat şi fără a avea studii de specialitate. În Facultate, am făcut practică la Spitalul 9 (Alexandru Obregia), iar holurile erau pavoazate cu lucrări – picturi, grafică, acuarele – realizate de pacienţi. Nu vă pot spune cât talent aveau, câtă fidelitate şi sensibilitate emanau. 

– În prezent, consiliezi copii intr-un cabinet din oraşul Băicoi, o activitate care necesită la fel de multă sensibilitate ca şi pictura. Se susţin în vreun fel cele două activităţi?

– Lucrez cu copii foarte sensibili şi dornici de afecţiune, iar acest lucru mă stimulează şi mai mult. Îmi place să provoc bucurie şi de aceea evit culorile mohorâte în pictură. Împart speranţa şi buna dispoziţie cu copiii de la şcoală, iar în lucrările mele, petele de culoare înseamnă bucurie.

– Care a fost prima lucrare prin care te-ai făcut remarcată? 

– O vază cu crizanteme, prin clasa a II-a, pe care doamna învăţătoare a arătat-o colegelor de cancelarie, ca să ma laude. Sincer, nu stiu cum de mi-a ieşit atât de bine, însă, revăzând-o după mulţi ani, pot spune că a fost, într-adevăr, ceva deosebit pentru acea vârstă. 

– Ce anume doreşti să transmiţi prin lucrările tale?

– Frumuseţea a tot ceea ce mă înconjoară. Consider că societatea în care trăim nu prea ne mai oferă posibilitatea să ne oprim şi să visăm cu ochii deschişi, asa cum făceam în copilărie, astfel că exprimarea prin artă tocmai acele sentimente le poate trezi. Când sufletul îţi vibrează la vederea unui peisaj, a unui chip sau a unei flori, înseamnă că scopul tău ca artist a fost atins. 

– Ce te inspiră în realizarea picturilor?

– Asfinţitul, marea, cerul, macii care îmi sunt atât de dragi… După cum aţi văzut, am multe picturi în care apar aceste delicate flori. Întotdeauna mă trec fiori când le văd şi cred că imaginea lor aproape că a început să mă obsedeze. Am început să-mi pictez până şi hainele cu maci. Nu pot spune că am un anume stil de lucru. Îmi place să experimentez din dorinţa de a transpune sentimentele în culoare. 

– Cât de importantă e starea de spirit pe care o ai în momentul realizării unui tablou?

– Foarte importantă. Nu pot lucra din constrângere sau sub presiunea timpului. De exemplu, când vreau să dăruiesc cuiva o lucrare, reflectez mai întâi şi aleg o temă care să i se potrivească. Nu fac neapărat o analiză psihologică, ci pur şi simplu vreau să mă pliez pe o serie de dorinţe şi aşteptări.

– Crezi că arta are puterea de a metamorfoza sufletele? 

– Da, ne face mai buni, mai sensibili, mai atenţi la lucrurile mărunte, aparent lipsite de importanţă. 

– Pictura ta este o formă de descoperire a propriului tău eu, o definiţie a emoţiilor tale?

– Absolut! Ne transpunem trăirile în gesturi, în mimică… Pictăm ceea ce simţim. Astfel, reuşim să arătăm celorlalţi ceva din complexitatea şi din frumosul interior care ne caracterizează, pictura devenind o modalitate în care ne lăsăm descoperiţi atât cât considerăm de cuviinţă. Eu, spre exemplu, vreau să cred că sunt puternică, dar lucrările mele mă dau de gol. Prin contemplare, privitorul însuşi poate să-şi descopere sau să-şi provoace noi trăiri. Stimulii creaţiei, cât şi cei ai trăirilor, sunt diferiţi, însă ei provin din FRUMOS.

– Care este lucrarea ta de referinţă?

– Am pictat un cal alb, iar această lucrare, la un moment dat, mi-a fost cea mai dragă. Îmi vine foarte greu să mă despart de lucrările mele, dar sunt un om foarte darnic prin natura mea şi asta diminuează din tristeţea despărţirii. Zâmbetul de pe faţa omului căruia îi dăruiesc un tablou mă face să mă simt un om împlinit.

– Care a fost cel mai mare sacrificiu pe care l-au făcut în favoarea pasiunii tale, pictura?

– Nu consider că am făcut sacrificii. Totul a decurs de la sine. Cred că  atunci când s-a creat conjunctura ca eu să ies din anonimat, aşa a fost să fie. Bineînţeles, Dumnezeu a lucrat prin prietenii care m-au încurajat şi     m-au impulsionat să arăt şi celor din jur creaţiile mele. Îi datorez mult vecinei şi prietenei mele, Amalia Suruceanu, preşedinte al sucursalei Uniunii Artiştilor Plastici Câmpina. A fost primul om care mi-a apreciat şi promovat lucrările. Am gândit şi lansat proiecte împreună cu colegi artişti şi vom continua s-o facem, chiar şi ca formă de voluntariat, pentru că frumosul trebuie promovat şi împărtăşit cu orice preţ.

– Cine sunt artiştii tăi preferaţi? Ai învăţat ceva din tablourile lor?

– Admir mulţi pictori români, mă inspir din lucrările şi tehnicile lor, însă, emoţiile şi trăirile personale dau finalitate lucrărilor pe care le realizez.

– În curând, vei avea o expoziţie personală. Despre ce este vorba?

– Este vorba de o mini expoziţie, într-o locaţie din Câmpina, un loc vizitat de oameni frumoşi, care se opresc o clipă din tumultul zilei pentru a căuta câteva momente de linişte şi relaxare. Este vorba de un loc în care vizitatorii sunt primiţi întotdeauna cu zâmbetul pe buze, aceştia având ocazia de a admira lucrari în care, alături de flori şi de mare, femeia este prezentată în diferite ipostaze ale existenţei sale.

– Ce alte pasiuni mai are Cristina Popescu?

 – Îmi mai place să confecţionez bijuterii, să pictez pe sticlă şi pe haine. Cred că toate prietenele şi cunoştinţele mele au câte un obiect de la mine şi asta mă bucură enorm. 

Andreea Ştefan