CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI

IV. Colecţionari împătimiţi 

Câmpina a avut mari iubitori de artă şi cultură. Unii dintre ei, cu venituri modeste, dar mânaţi de dragostea pentru relicvele trecutului, au reuşit să alcătuiască colecţii valoroase, chiar dacă nu se puteau compara cu cele ale marilor colecţionari din Bucureşti – Krikor Zambaccian (1889 – 1962), George Oprescu (1881 – 1969), Anastase Simu (1854 – 1935,  Muzeul Simu, cu o arhitectură asemănătoare unui templu grecesc din antichitate, a fost una din primele clădiri demolate în capitală pentru a face loc unui bloc banal, în care funcţiona la parter magazinul „Eva”), Toma Stelian (1860 – 1925, în muzeul căruia s-au păstrat multă vreme schiţele şi studiile lui Nicolae Grigorescu, care aparţinând Primăriei Câmpina au revenit acum în oraş şi vor fi expuse în câteva săli de la etajul Casei Căsătoriilor). Toţi aceştia au lăsat în casele lor somptuoase colecţii de artă inestimabile pe care le-au donat Bucureştiului. 

Câmpinenii noştri au fost nişte colecţionari eclectici. În casele lor găseai tablouri, artă decorativă, cărţi dintre care unele ediţii bibliofile, filatelie şi cartofilie. Probabil cea mai valoroasă colecţie a aparţinut domnului Niculescu, tapiţer de meserie, care fără să aibă şcoli înalte, a făcut o pasiune pentru arta plastică. Îmi povestea că uneori, când ajungea în capitală şi nu îi ajungeau banii pentru a achiziţiona un obiect preţios din anticariat, îşi vindea haina la talcioc şi venea fericit acasă cu o nouă piesă valoroasă. Eram adolescent când împreună cu colegul şi bunul meu prieten Adrian Ionescu (ajuns mai târziu un pictor important), am cunoscut un artist bucureştean care lucra pe stradă, pictând la momentul acela un peisaj cu zona în care era situată Biserica Catolică. Am asistat până a terminat tabloul şi din vorbă în vorbă ne-am împrietenit. Se numea R. (Ronsebluth). Iosif (1894 – 1975) şi era unul din pictorii importanţi ai perioadei interbelice. Adrian, vecin cu tapiţerul Niculescu, l-a invitat pe Iosif să vadă colecţia de tablouri a acestuia. Era prin 1953 când împreună cu ei am intrat prima dată în casa domnului Niculescu de pe strada Kogălniceanu. O vilă cu aspect de cabană montană, cu vitralii la ferestre, cu mozaicuri frumoase în încăperi şi cu şeminee înalte în fiecare cameră. Am în faţa ochilor şi acum colecţia de tablouri expuse pe pereţii vastului salon al casei. Piesa de rezistenţă era un Grigorescu, un car tras de patru boi pe prundul râului Doftana, în culorile întunecate ale amurgului. Din spusele proprietarului am reţinut că tabloul aparţinuse familiei fostului prim ministru liberal Gheorghe Tătărăscu (1886 – 1957). Spunea atunci dl. Niculescu că şi dacă vreodată va sărăci, de acest tablou nu o să se despartă. Mai avea foarte multe lucrări care proveneau din atelierul câmpinean al marelui nostru pictor. În tinereţe fusese foarte bun prieten cu fiul artistului, Gheorghe Grigorescu, un bun ceramist, proprietar al unei mici fabrici de teracotă aflată în spatele casei devenită acum muzeu. De la acesta achiziţionase zeci de desene, o goaşă, crochiuri din care cred că mai târziu o bună parte le-a vândut Primăriei şi sunt acum în colecţia care va fi curând expusă. M-au frapat două portrete de fetiţe care îi aparţineau lui Nicolae Tonitza şi un tablou de dimensiuni mai mari, flori de măceş, semnat de Ştefan Luchian. Mai erau în casă statuete, arme de panoplie şi peste tot vrafuri de cărţi, între care şi colecţiile unor reviste importante, cum ar fi „Covorbiri literare”, dar şi revistele avangardei, care acum sunt de mare preţ. Era interesant să-l asculţi pe proprietar, care pentru fiecare obiect, pentru fiecare carte, avea o poveste, o istorie care te fascina. Din fericire, în casa lui locuiesc acum tinerii săi nepoţi, familia Stroe, pictori şi sculptori foarte înzestraţi.

Un personaj pitoresc, pe care l-am cunoscut mai târziu, prin anii ’70, a fost dl. Bădrăgan, născut la Galaţi şi trăind o mare parte din viaţă în oraşul de la gurile Nistului, Cetatea Albă. Soţia sa, provenită dintr-o familie de răzeşi basarabeni înstăriţi, avea vreo 400 de hectare de teren şi pentru asta, în regimul sovietic, împreună cu sora sa, a stat mult timp exilată în Kazakhstan. Micuţă, amabilă, vorbăreaţă, ne povestea multe întâmplări legate de cumplitul exil când, dacă ele moldovencele n-ar fi reuşit să cultive un petec de pământ, ar fi murit de foame. Dl. Bădrăgan era un împătimit iubitor de carte şi de muzică lăutărească. Şi el povestea frumos despre viaţa din bogata Basarabie. Reţin şi acum cu câtă plăcere evoca mâncarea făcută dintr-un peşte care trăia numai în limanul Nistrului, care avea o carne cu un gust savuros. Avea o rablă de magnetofon cu care înregistrase sute de cântece lăutăreşti. Când descoperea lăutari talentaţi, le plătea o noapte de chef şi le înregistra tot repertoriul. Pasiunea cea mare o avea însă pentru carte. La pensie, retras la Câmpina, locuia în clădirea aceea monumentală de pe centru numită, pentru faţada sa bogat ornamentată, Casa Veneţiană. La primul etaj erau birourile Cooperativei Munca, la al doilea etaj erau apartamente. O avea vecină pe nepoata d-nei Bădrăgan, Aura Donos, bine cunoscută în oraş, care avea de asemenea darul de a povesti frumos. Dânsa ne spunea că atunci când ruşii au ocupat Basarabia, bătrâna lor mamă (erau trei băieţi şi o fată) le-a spus: mergeţi tot spre apus, acolo este România şi fugiţi să scăpaţi de bolşevici! Sute de kilometri au mers pe jos, iar copila care era atunci Aura Donos a purtat tot drumul în braţe o plapumă, singurul lucru cu care plecase din casa părintească. În holul comun al acelor apartamente, dl. Bădrăgan avea vreo zece dulapuri înţesate de cărţi din toate genurile şi din toate epocile. O bibliotecă uriaşă înregistrată meticulos într-un repertoir, care îl ajuta să găsească imediat o carte solicitată de vreun amator. Pentru a-şi mai completa pensia modestă,  Dl. Bădrăgan mai vindea, scump ce-i drept, din cărţile sale. Dar până când a murit, a cumpărat mult mai mult decât a vândut.

O colecţie de artă populară, artă decorativă, tablouri, argintărie şi diverse vase de aramă, pictură şi sculptură se afla în Vila Crăciun. Proprietarele celei mai importante librării din oraş, surorile Irina, Maria şi Olimpia, au strâns toată viaţa obiecte de valoare, transformând casa lor, vila de pe Câmpiniţa asemănătoare cu castelul Reginei Maria de la Balcic, într-un adevărat muzeu. Regina Maria şi fiica sa, principesa Ileana, îşi comandau costumele naţionale pe care le purtau foarte des, în diferite ocazii, la atelierul aflat în Vila Crăciun. În interior, vila avea lambriuri, scări şi galerii pentru perdele lucrate de artizanul câmpinean Nicolae Goage. Voiau surorile iubitoare de frumos ca după moartea lor, casa să fie transformată într-un muzeu care să îmbogăţească patrimoniul oraşului nostru. N-a fost să fie aşa! Ofiţerii de securitate care lucrau la unitatea militară din parcul Istrati aveau nevoie de locuinţe în apropierea locului lor de muncă şi în 24 de ore, după ce le-au plimbat pe la mai multe adrese din oraş, le-au obligat să se mute. Au ales casa de pe bulevard din zona numită de câmpineni Cotul Donului, unde Olimpia Crăciun, ultima dintre surori, care a supravieţuit până prin anii ’80, păstrase nucleul cel mai valoros al colecţiilor lor. La moartea ei, colecţia preţioasă s-a spulberat şi oraşul nostru a pierdut şansa de a mai avea încă un muzeu interesant. 

Un alt personaj care a rămas în amintirea câmpinenilor, Radu Niculescu Mislea, jurist şi profesor, a locuit într-o vreme într-o căsuţă ridicată de deţinuţii de la Doftana pentru directorul închisorii. Se afla într-o zonă care era atunci o mică junglă formată din copaci, mărăcinişuri şi mlaştini, pe locul unde acum se află astăzi Fundaţia Speranţa Copiilor. În ultimii ani se mutase într-un apartament de bloc în care avea picturi ale unor artişti din epoca interbelică, o mare colecţie filatelică, sute de cărţi, argintărie (între care o interesantă fructieră ce aparţinuse familiei Kogălniceanu). Radu Niculescu îşi alesese cognomenul de Mislea deoarece tatăl său fusese director al închisorii Mislea şi mai apoi director general al închisorilor din România. Radu Niculescu făcea şi cercetări de istorie locală, avea studii despre mişcarea muncitorească din Câmpina şi despre viaţa culturală a oraşului. I-a ajutat pe mulţi să-şi facă lucrările de licenţă sau chiar tezele de doctorat, folosind manuscrisele sale. La senectute era îndrăgostit de o distinsă doamnă din Câmpina, pentru care a scris frumoase poezii şi căreia i-a lăsat, prin testament, colecţiile sale. 

Interesant prin profesionalismul cu care şi-a alcătuit colecţiile era dl. Gheorghe Chiriţă, fost şef de gară, care moştenise de la socrul său, Socratex Trifănescu (mecanic de locomotivă), o casă veche în zona Notariatelor. Dacă nu ar fi fost demolată, Casa Trifănescu ar fi putut rivaliza cu casa Hagi Prodan din Ploieşti, actualmente muzeu, prin arhitectura ei medievală (o clădire albă, dispusă pe trei laturi în jurul unei curţi interioare). Era încărcată de mobile vechi, litografii cu scene istorice şi multe cărţi din celebra „Biblioteca pentru Toţi”. Dl. Chiriţă reuşise să alcătuiască o colecţie completă din  tot ce însemna bancnotă românească, de la primele care au circulat, până la cele mai recente. Erau strânse în câteva albume şi te uimea cât de bine se păstraseră, dând chiar impresia că sunt noi. Avea şi o colecţie cu tot ce a însemnat monedă de argint din perioada care corespunde cu istoria modernă a României. Această colecţie a fost prezentată şi într-un catalog publicat în SUA – „A Catalog of Modern World Coins” de R. S. Yeoman. Autorul îi trimisese d-lui Chiriţă catalogul cu dedicaţie datată „New York, 3 februarie 1975”. 

Regretatul meu prieten, Alexandru Petracek, a avut şi el colecţii, dar mai puţin obişnuite. Strânsese sute de cutii de chibrituri din diferite epoci şi diferite ţări, sute de ambalaje de lame de ras fabricate pe perioada unei jumătăţi de secol, cărţi poştale, filatelie şi monede. 

Aş mai aminti câţiva câmpineni cu dragoste pentru frumos şi cultură, care au reuşit să adune tablouri, mobile vechi, cărţi, ceramică ori covoare. Cel mai important ar fi inginerul Prodom, proprietarul casei de pe strada Griviţei, vecină cu Casa de Cultură „Geo Bogza”. Fiind director la rafinărie, avea posibilitatea să cumpere lucruri foarte scumpe: mobilă Biedermeier, tablouri cu rame somptuoase şi plăcuţe de alamă care arătau că provin majoritatea din şcoala germană clasică, pahare şi cupe din cristal de Baccarat (cum am mai văzut numai în dulapurile aflate în mansarda Castelului Peleş), pendule vechi şi veritabile covoare persane. În anii ’50, cu casa naţionalizată (devenită mai târziu grădiniţă), fără serviciu, fără pensie, trăia vânzându-şi comorile. Cea mai mare parte a fost cumpărată de frizerul de lux care îl servea în perioada lui de glorie, dl. Rainovici. 

Ar mai fi de amintit judecătorul Niculescu, a cărui casă de pe bulevard avea un interior împodobit cu tablouri ale unor artişti cunoscuţi şi mobilă veche. De asemenea familia Ioanovici avea o bibliotecă cu cărţi superb legate şi de asemenea mobilă de epocă, dar şi multe piese valoroase din ceramică în stil românesc. Colonelul Stănescu şi soţia sa, care locuiau într-o vilă situată pe strada care ducea în fostul parc Istrati, aveau de asemenea o mare bibliotecă în care se remarcau cărţi cu dedicaţii şi autografe de la unii din cei mai importanţi scriitori români şi tablouri de Rudolf Schweitzer Cumpăna (1886 – 1975). 

Poate au mai fost şi alţi colecţionari pasionaţi, dar eu personal i-am cunoscut numai pe aceştia. Cu toţii merită apreciaţi pentru marea lor pasiunea de a strânge şi a păstra opere de artă, fiind câmpineni care fac cinste oraşului nostru. 

Alin CIUPALĂ