Câmpina, tărâm de istorii şi de amintiri. Sistemul şcolar, distracţiile şi viaţa cazonă în anii ‘50

Evocam în foiletonul precedent vremurile fericite pe care le trăiau copiii din Câmpina într-o perioadă când lumea se schimba profund, dar pe ei încă nu-i afecta. Nu acelaşi lucru se poate spune despre adolescenţii care, aflaţi  în pragul vieţii, începeau să se confrunte cu greutăţile şi asprimea noului regim. În istoria comunistă pe care a scris-o Mihai Roller (comunist din ilegalitate, ajuns într-o poziţie înaltă în ierarhia partidului) învăţau că la data de 23 august 1944 a început un amplu proces de transformare a României, intitulat de propaganda regimului Revoluţia Populară, împărţită în două etape distincte. Prima se numea Desăvârşirea Revoluţiei Burghezo-Democratice (cea începută în 1848), care a durat până la 30 decembrie 1947 şi s-a încheiat cu abolirea monarhiei; a doua, începută la 30 decembrie 1947 şi aflată în desfăşurare, era numită Revoluţia Socialistă, fiind caracterizată prin acapararea puterii de către Partidul Comunist. În cursurile de marxism organizate în cercurile de învăţământ politic cu toţi salariaţii din ţară era prezentată ca având trei componente: industrializarea cu accentul pus pe industria grea, cu pivotul ei principal – construcţiile de maşini, transformarea socialistă a agriculturii (colectivizarea prin înfiinţarea CAP-urilor şi IAS-urilor) şi cultura de tip proletcultist, ce avea ca scop formarea omului de tip nou, constructorul socialismului.  În acea perioadă, muncitorii pe care regimul se baza aveau o serie de mici avantaje: salarii acceptabile, cantine, asistenţă medicală gratuită, cartele prin care primeau un spor de alimente pentru aşa-zisa muncă grea. Tinerii care păşeau în viaţă nu se bucurau însă de aceste avantaje. Învăţământul era obligatoriu pentru şcoala elementară (cursuri de şapte clase). Apoi urmau alte forme de învăţământ: şcoala profesională cu durata de trei ani şi o perioadă de practică la locul de muncă sau, pentru cei care doreau să-şi croiască un drum mai bun în viaţă, un fel de liceu copiat după modelul sovietic, cu cursuri de trei ani (clasa a VIII, a IX-a şi a X-a), intitulat Şcoală Medie Mixtă. 

Întorcându-mă în timp, acum 75 de ani, nu-mi vine să cred că în tot raionul Câmpina, care se întindea de la Azuga până la Moreni, nu existau decât două astfel de licee: la Sinaia şi la Câmpina. Admiterea se făcea în urma unui examen cu probe scrise şi orale, la limba română şi la matematică şi se intra cu medie mare. Dacă nu reuşeai, mai exista alternativa să intri în producţie şi să te înscrii la liceul seral sau la cursurile fără frecvenţă, unde admiterea era mai simplă. Pentru a te înscrie însă la liceul seral, trebuia să fii în câmpul muncii şi aici apărea o problemă. Şcoala elementară era încheiată în general în jurul vârstei de 14 ani şi vă imaginaţi că era aproape imposibil pentru un adolescent aflat la această vârstă, firav şi fără experienţă, să găsească un loc de muncă. Din acest motiv, mulţi câmpineni au pierdut timpul câţiva ani buni, devenind un fel de boemi ai oraşului, constituindu-se în grupuri numeroase, extravagante, care cu mult aplomb căutau să epateze în faţa celor maturi şi conservatori. 

Se organizau atunci sâmbăta, în numeroasele cantinele muncitoreşti, baluri pentru tineret, la care se dansa pe melodiile la modă (începuse influenţa occidentală), se mai consuma ceva la bufet şi de multe ori se mai încingea şi câte o bătaie între diferitele grupuri din cartiere rivale. La asta se rezuma distracţia pentru puştimea care avea în jur de 16 ani. Cei mai mari, care reuşeau să se angajeze, deveneau personaje demne de invidiat. 

Eram în plină epocă a motocicletelor, când amicii noştri noştri mai mari (între care Mihai Ciufu, Puiu Simpliceanu, Lulu Palamida, Nicolae Raţiu), care aveau toţi motociclete Jawa cu capacitate cilindrică mare, organizau între ei concursuri nebuneşti, seara târziu, pe bulevard şi pe centru. Uneori, când reuşeam să strângem ceva bani, mergeam seara la Restaurantul Bucureşti, unde cânta

Dacă nu voiai să ajungi muncitor în uzinele socialiste şi să înduri povara muncii grele în cele trei schimburi, problema principală era să intri la facultate, la care examenele de admitere erau extrem de dure. În 1958, când am dat la Facultatea de Drept din Bucureşti, eram 800 de candidaţi pe 20 de locuri. Foarte dificile erau examenele şi la medicină, la actorie, la arhitectură şi la secţiile mai bune din Politehnică. Se intra mai uşor la agronomie, medicină veterinară, facultatea de îmbunătăţiri funciare – care pregăteau cadre pentru CAP-uri şi IAS-uri. Se intra mai uşor şi la construcţii; uneori erau şi 500 de locuri la concurs, pentru că era nevoie de ingineri pe uriaşele şantiere de atunci.  Relativ uşor se intra şi la unele secţii de la ASE şi la Facultatea de limba rusă. 

Studiile universitare durau în general cinci ani, excepţie făcând Dreptul (4 ani) şi Medicina şi Arhitectura (6 ani). Pentru băieţi, un motiv în plus să ajungă la facultate era frica de armată. Milităria dura la unele arme şi trei ani (grăniceri, marină, aviaţie) şi la celelalte doi ani (infanterie, artilerie, transmisiuni). Nu vă puteţi imagina ce însemnau pentru tinerii de atunci trei ani în cazarmă, trei ani cei mai frumoşi din viaţă, între 19 şi 22 de ani. Multe voci regretă că s-a desfiinţat armata permanentă, considerând-o o bună şcoală pentru tineret. Nu era deloc aşa! Era o disciplină cazonă umilitoare, corvezi în unitate şi muncă forţată la strânsul recoltei. Nici echipamentul nu era grozav în anii 50; uniforma era de tip rusesc, cu o bonetă, o rubaşcă (un fel de bluză care se încheia cu câţiva nasturi pe gât, strânsă de o centură), pantaloni legaţi cu şiret sub genunchi, ciorapi de bumbac fabricaţi la Câmpina şi nişte cizme dintr-o piele grosolană. Cei care aveau norocul să intre în facultate beneficiau de o armată cu termen redus, considerată şcoală de ofiţeri de rezervă. 

În perioada studenţiei mele (1959 – 1964), armata se făcea în felul următor: începând cu anul III, o zi pe săptămână, joia, aveam şase ore de instrucţie pe câmp şi patru ore de studiu obligatoriu la bibliotecă. Dacă absentai nemotivat de la instrucţie erai exmatriculat. În subsolul universităţii din Iaşi se înfiinţase catedra militară, care îl avea şef pe colonelul Tighineanu, fost director al Liceului Militar de la Breaza. Acolo funcţiona biblioteca, cu regulamentele militare şi cu o mare ladă de nisip, unde ni se făcea pregătirea tactică. În vacanţa de vară, în anul III, o lună şi jumătate aveam prima convocare în cazărmile din marginea Iaşiului şi studiam mai multe discipline: instrucţia de front, instrucţia focului, instrucţia tactică, topografia. A doua convocare, de trei luni, se efectua la sfârşitul anului V şi se încheia cu un examen. În perioada de la începutul anului III şi până la sfârşitul anului V, aveam o uniformă militară completă, pe care o păstram în dulapul de la cămin şi pe care o îmbrăcam în ziua când aveam catedră militară. 

Trebuia să fii foarte atent la respectarea regulamentelor şi a disciplinei cazone. Deşi ni se atrăgea atenţia să nu facem în scrisori referiri la viaţa din cazarmă, doi colegi, care au făcut imprudenţa să scrie câteva aprecieri negative, au fost imediat exmatriculaţi şi încorporaţi la trupă, unde au făcut doi ani de armată. Studenţi fiind, eram destul de recalcitranţi şi puşi pe ironii la adresa ofiţerilor mai în vârstă (unii proveniţi din celebra divizie „Tudor Vladimirescu”). Pentru că se iscau mici conflicte, de multe ori ajungeam la arest, o cămăruţă îngustă de la corpul de gardă, unde ziua se ridica patul şi se încuia cu un lacăt de perete, iar porţia de mâncare era redusă la jumătate. În mare parte, noi eram vinovaţi, pentru că făceam fel de fel de prostii, între care fugitul din cazarmă seara, pentru a merge la câte un film sau în vizită la prietenii din oraş. 

Din acest punct de vedere, eu am avut noroc, pentru că în marea unitate aflată lângă aeroportul ieşean mi-am întâlnit un bun prieten din Câmpina, Bebe Blendărău, un adevărat uriaş. Bebe avea o statură de aproape doi metri, vreo 120 de kg şi era un tip jovial, plin de umor, care se împrietenise cu toţi studenţii. El făcea armata ca şofer pe o cisternă şi de câte ori voiam să fug în oraş, mă ascundea în cabina lui şi mă trecea astfel de poartă. 

Ce personaj a fost în viaţa lui Bebe Blendărău! Mi-l aduc aminte intrând într-un bar din Câmpina şi comandând 40 de sanvişuri, pe care le mânca uitând să respire. Fiind o vreme şofer pe autobuzul Câmpina – Telega, îşi lua de la brutăria din centrul satului o pâine neagră de 2 kg pe care o înfuleca în câteva minute. Statura lui era atât de impunătoare, încât în unitatea de la Iaşi nu s-au găsit haine şi cizme pe măsura lui, oferindu-i-se în schimb o salopetă jerpelită, pătată de unsoare. Nici cu încălţămintea nu stătea mai bine; purta un fel de papuci cu talpă de lemn şi cu o fâşie din piele. 

Norocul lui a fost că a venit la un moment dat în inspecţie ministrul armatei de atunci, generalul Leontin Sălăjan. Toţi ofiţerii de la regimentul de studenţi, în frunte cu colonelul nostru, şi-au făcut de lucru şi au plecat pe câmpul de instrucţie, cât mai departe de cazarmă. La fel şi ofiţerii de la trupă. Rămăseseră numai comandanţii unităţii şi dragul de Bebe Blendărău, care când se apropia escorta ce-l însoţea pe general îşi făcea de lucru lustruind maşina cisternă. În momentul în care ministrul a ajuns în dreptul său, a luat un fel de poziţie marţială (deşi nu făcuse nici măcar o oră de instrucţie), a salutat cu mâna pătată de unsoare şi bătând trei paşi de front a cerut ministrului permisiunea să iasă la raport, făcându-l pe general să se oprească mirat. „Tovarăşe ministru! Sunt în armată de şase luni şi nu mi s-a dat o ţinută corespunzătoare să pot ieşi şi eu în oraş, spunând că nu au măsura mea. Permiteţi-mi să raportez. Uitaţi-vă cât sunt de mare! Nu mă satur niciodată la masă, trebuie să adun toate cojile de pâine care rămân de la alţii. Dispuneţi, vă rog, să mi se acorde două porţii”. Pe jumătate indignat, pe jumătate amuzat de îndrăzneala lui, ministrul a luat notă şi câteva zile mai târziu avea să-l vedem pe Bebe Blendărău într-o impecabilă uniformă de postav verde, făcută pe comandă, cu nişte cizme uriaşe din piele cum purtau ofiţerii, venind în vizită la noi, la studenţi. Era teribil de amuzant când îşi lua boneta şi ştergea prevăzător cu ea banca plină de praf înainte de a se aşeza cu eleganta lui uniformă nouă. 

Sunt multe lucruri de spus despre ceea ce a însemnat adolescenţa tinerilor în anii 50, cu bunele şi relele ei de atunci, care nu se poate compara în niciun fel cu posibilităţile pe care le oferă viaţa tinerii de azi şi pe care mulţi dintre ei nu le apreciază la adevărata valoare. 

Alin CIUPALĂ