Încep astăzi aici, cu o lună înainte de aniversarea centenară a Marii Uniri, o serie de mici evocări ilustrate, pentru a conștientiza ce patrimoniu valoros are încă orașul nostru – cu toate distrugerile. Voi prezenta în fiecare săptămână câte o clădire pe lângă care trecem poate prea nepăsători astăzi, care ascunde însă în zidurile sale o istorie de cel puțin un veac. Bineînțeles, vom face abstracție de cele câteva clădiri bi-centenare, care sunt cu totul altă poveste.
Episodul 1:
Situată în spatele Pieței Centrale, clădirea se distinge mai greu din cauza numeroaselor mici înjghebări comerciale care o ascund privirilor. Accesul către ea se face pe o alee desprinsă din str. 1 Mai (C.A.Rosetti pe vremuri). Clădirea, destul de întinsă, în regim P+2, cuprinde azi mai multe apartamente și garsoniere particulare, apropiindu-se de aspectul unui bloc de locuințe vechi. La interior atrag atenția elemente ce te duc cu gândul la arhitectura interbelică (îndeosebi scara). Vechimea clădirii este însă mai mare: apare într-una dintre primele fotografii aeriene ale Câmpinei, făcută de ocupanții germani în anii 1917-1918.
A fost ridicată de o veche și bogată familie de câmpineni care a dat și numele străzii din spatele pieței (azi I. L. Caragiale). Capul familiei, Gustav Adolf Pecici (1844-1905), ardelean de origine, a fost unul dintre pionierii exploatării petrolului câmpinean. Inginer într-o funcție importantă la societatea „Steaua Română”, el și-a dezvoltat propriile afaceri prospere în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea. Povestea sa de succes ilustrează perfect tipologia întreprinzătorului venit de peste munți în acest Eldorado al aurului negru. Realizat în carieră, Pecici era totodată și un mare patriot, păstrând legături cu mișcarea națională din Ardeal, dar și un iubitor de cultură. Era consătean cu scriitorul George Coșbuc, căruia i-a asigurat condiții de creație în propria casă (poate chiar în imobilul ce a rămas până în zilele noastre); în 1895 i-a fost lui Coșbuc și naș de cununie, organizându-i nunta la Câmpina. Familia sa era numeroasă: soția Emilia – care decedase de tânără (în 1898, la doar 32 ani) – îi născuse totuși nu mai puțin de cinci copii: Eleonora, Dumitru, Sofia, Constantin și Aurelia.
Dimensiunile clădirii arată că probabil a fost utilizată şi ca un imobil de raport. A intrat bine în memoria câmpinenilor, pentru că și azi, după mai bine de un secol, lumea o știe drept „casa Pecici”. Evident, de-a lungul vremii, aspectul său s-a mai modificat, odată cu reparațiile succesive. Astăzi cu greu ai putea ghici că zidurile bătrânului bloc sunt acolo încă din vremea Câmpinei cosmopolite și dinamice, care încheia spectaculos acea „Belle Époque” patriarhală din cursul domniei regelui Carol I.
Mădălin-Cristian Focșa
Frumos! Felicitări!
Cercetări de arhivă recente mi-au adus lămuriri prețioase: clădirea a fost construită în anul 1898, ca un „stabiliment de hidrotherapie, băi de abur și calde de putină” – cum glăsuia autorizația, iar pentru construcția ei, Gustav Pecici a fabricat 200.000 cărămizi „pe locul comunei numit La Cărămidărie” – lângă care tocmai se înființase rafinăria. Instalațiile urmau să fie aduse din străinătate. Rămâne de văzut cât a funcționat clădirea cu această primă destinație.