Bine v-am regăsit, stimaţi cititori ai acestei rubrici. După o pauză de câteva săptămâni, vă invit să reluăm periplul nostru prin lume, vizitând astăzi un faimos centru universitar englez – Oxford.
Când spui Oxford, imediat gândul te duce la celebra universitate de aici, cea mai veche din lumea anglofonă, de pe urma căreia oraşul cu peste 135.000 de locuitori trăieşte în mare parte. Câţi dintre noi, tineri fiind, nu ne-am fi dorit să devenim studenţi ai unuia dintre cele 38 de colegii ce alcătuiesc această universitate?! Dar pentru că nu a fost să fie, vă invit la o scurtă vizită de turist prin acest pitoresc oraş.
Părăsim Londra pe M40 (autostrada 40) îndreptându-ne spre comitatul (judeţul) Oxfordshire, de care ne despart 90 km. Odată ajunşi în zona centrală, coborâm din autocar pe Beaumont Street, în apropierea celui mai vechi muzeu britanic – Ashmolean Museum (1683), ce cuprinde interesante secţiuni egiptene, islamice, chinezeşti, bogate colecţii de pictură franceză şi italiană, între care tabloul „Răstignirea” a lui Michelangelo şi stampe de Raphael, dar şi masca mortuară a lui Oliver Cromwell. Chiar în colţul străzii se află un important monument – „Memorialul Martirilor” (1843), care comemorează jertfa episcopilor Latimer, Ridley şi Cranmer, care au fost arşi pe rug în 1555 în acest loc pentru convingerile lor religioase. Privind monumentul, la baza căruia se află figurile celor trei episcopi, îmi vin în minte…
Câteva date istorice
În perioada saxonă, localitatea este una de tranzit, numită Oxenaforda. În sec. VIII apare aici Mănăstirea Sf. Frideswide – un sfânt saxon care a murit în 750 d.Hr., astăzi patronul spiritual al oraşului. Prima atestare documentară a aşezării o găsim în 912, în „Cronica ango-saxonă”. În sec. X este un important oraş de frontieră între regatele Mercia şi Wessex. Oraşul capătă anumite privilegii acordate de Henric al II-lea şi călugări din diferite ordine îşi găsesc reşedinţa aici. Odată cu apariţia universităţilor în sec. XIII, relaţiile dintre „town and gown” (orăşeni şi studenţi) devin încordate, iar în 1335, 95 de studenţi şi orăşeni sunt ucişi în timpul unei bătăi ce a implicat colegiile şi sătenii din jurul Oxfordului. În perioada războiului civil, Oxfordul îl adăposteşte pe Carol I (Charles I), după ce acesta fugise din Londra, transformând oraşul într-un centru regalist, pentru ca în timpul ciumei din 1665 – 1666, să adăpostească curtea lui Charles al II-lea. Oraşul se dezvoltă. Se construiesc canale pentru legături comerciale cu Conventry (1790) pentru transportul pe râul Tamisa, iar în anii 1840, compania de căi ferate „Western Railway” face legătura între Oxford şi Londra. La începutul sec. XX şi în continuare, apare industria tiparului, apar diverse edituri, dar şi industria automobilului, care se dezvoltă după 1920, aici fabricându-se binecunoscutele mărci Morris, industrie ce avea în anii 1970 peste 20.000 de oameni. În anii 1980 – 1990, tot aici se fabrică maşina naţională britanică Mini Morris, dar şi piese pentru BMW, astfel încât oraşul poate fi împărţit în două: oraş universitar, dar şi centru industrial.
Univesitatea din Oxford
Este una dintre cele mai vechi din Europa, primele colegii fiind menţionate în sec. XIII: Colegiul Universităţii (1249), Balliol (1263), Merton (1264). Ele cuprindeau facultăţi de teologie, drept, medicină sau arte liberale. Colegiile urmau modelul universitar din Paris, pentru că mulţi absolvenţi englezi ai universităţii din Paris se stabiliseră aici încă din 1167 sub protecţia lui Henric al II-lea. Aceste prime colegii au fost fondate de organizaţii religioase şi de către biserică, ce doreau să împace filozofia grecească cu teologia creştină.
Fiind considerate colegii monastice, el erau alcătuite dintr-o capelă, un refectoriu (sală de mese) şi locuinţele studenţilor, dispuse într-un paralelipiped (the quad) având în mijloc, bineînţeles, gazon. Aşa se face că la Colegiul Creştin (1525), capela colegiului este în acelaşi timp şi catedrala oraşului. Deşi studiau religia, cursanţii nu erau deloc „uşă de biserică” şi confruntările dintre studenţi şi orăşeni erau dese, aşa cum arătam mai sus, culminând cu cea din 1335. Astăzi Universitatea este mai mult un corp administrativ, fiecare colegiu fiind independent şi alegându-şi studenţii după propriile norme. Însă, pe oricare dintre colegii l-ai frecventa, o diplomă de absolvent la Oxford reprezintă o valoroasă carte de vizită pentru un drum în viaţă.
La pas prin Oxford
Ghidurile turistice recomandă ca vizita prin Oxford să înceapă dintr-un punct central numit Carfax, unde se întâlnesc cele patru artere principale ale oraşului. Noi vom urma însă traseul pe care îl fac de obicei cu grupurile mele de turişti. Aşadar, plecăm de la picioarele Monumentului Martirilor din St. Giles Street şi după câteva sute de metri facem stânga ajungând în Broad Street (strada largă).
Imediat pe partea stângă admirăm unul dintre cele mai vechi colegii – Balliol College (1263), fondată scoţianul John Balliol. Ca toate colegiile, clădirea este construită din piatră, pe care patina timpului şi-a pus amprenta, făcând-o din albă, gălbuie. Privind prin gard frumoasa grădină ce pare un adevărat parc, citim câteva date despre colegiu şi mergem mai departe, lăsând în partea dreaptă a străzii Muzeul „Oxford Story” (Istoria Oxfordului).
Dacă ajungeţi vreodată aici şi timpul vă permite, vizitaţi-l şi nu veţi regreta. În interiorul slab luminat, un cărucior electric te poartă prin muzeul ce prezintă, în splendide diorame, viaţa din Oxford din cele mai vechi timpuri, imaginile fiind însoţite de jocuri de lumini şi comentarii. (Diorama este un tablou de mari dimensiuni, alcătuit din mai multe planuri, aşezat într-o sală obscură, care sub efectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realităţii – DEX, p. 317)
Ne continuăm drumul pe Broad Street şi undeva aproape de o intersecţie, pe partea dreaptă, vedem clădirea rotundă de o mare frumuseţe a Sheldonian Theatre (1669), operă a marelui arhitect Christopher Wern (cel ce a proiectat şi catedrala Sf. Paul din Londra), inspirat de teatrul lui Marcellus din Roma Antică. În afară de sală de teatru şi de concerte, Sheldonian este şi locul unde se desfăşoară ceremoniile de absolvire ale colegiilor. Trecând pe lângă teatru, ajungem într-un quad, un pătrat format din clădiri, un loc în care simţim puternic amprenta istorică. Pe o latură se află Bodleian Library (Biblioteca Bodleiană) cu peste 6,5 milioane de cărţi şi de jur împrejur uşile vchilor şcoli, cu arhitectura lor medievală, deasupra cărora scrie în latină: şcoala de filozofie, şcoala de medicină, şcoala de muzică şi arte sau şcoala pentru ştiinţele naturii. Ne continuăm apoi drumul, lăsând în dreapta un alt colegiu – Brasenose College. Prin bunăvoinţa unui profesor al colegiului care tocmai ieşea, ne este permis să intrăm în curtea interioară pentru a admira quad-ul şi să vizităm sala de mese a colegiului. După ce ieşim, trecem pe lângă o clădire circulară, destul de ciudată, care nu-ţi poţi da seama ce repezintă. Aflăm că este Radcliffe Camera (1737 – 1749), folosită în trecut ca sală de lectură, astăzi un depozit uriaş de cărţi aparţinând Bibliotecii Bodleiane.
După câţiva zeci de metri ajungem în High Street, strada principală extrem de animată, mărginită în dreapta de colegii, iar în stânga de magazine. Remarcăm librăria pe patru nivele a faimoasei edituri Oxford University Press, dar şi vitrinele ce expun la preţuri surprinzător de mari pentru noi uniforme ale diferitelor şcoli şi colegii. Mergem pe High Street până la intersecţia cu Aldate’s, facem stânga şi ne oprim în faţa vechii primării, monument de artă, transformat în muzeu al oraşului. Uşa larg deschisă ne îmbie să intrăm în interiorul asemănător unui vechi palat, cu o scară impunătoare în holul principal. Istoria oraşului ne este depănată de un profesor pensionar, acum ghid voluntar (aşa cum sunt mulţi pensionari care-şi ocupă timpul într-un mod util societăţii), foarte ataşat noii sale profesii, dornic să ne furnizeze o sumedenie de informaţii.
Timpul ne presează şi după ce vizităm câteva încăperi îi mulţumim şi ieşim în vacarmul stăzii, îndreptându-ne spre cel mai mare colegiu – Christ Church (biserica lui Hristos), construit în 1525 de cardinalul Wolsey. Aici, arhitectul C. Wren a construit, în 1681, Tom Tower (turnul lui Tom), parte a unei catedrale care este nu numai a colegiului, dar şi a întregului oraş.
Pentru că şirul celor ce aşteaptă să cumpere bilete pentru vizitarea colegiului este foarte lung, iar timpul nostru limitat, ne mărginim să admirăm imensul parc ce coboară spre Tamisa şi să ne amintim că aici, Lewis Carroll (pe numele său adevărat Charles Dodgson) a scris una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii – Alice în Ţara Minunilor.
Ne întoarcem spre High Street şi la intersecţia cu Corn Market (strada pieţei cu cereale), principala arteră comercială a oraşului, admirăm orologiul cu figurine din Turnul Carfax şi alături de alte sute de turişti ce sufocă intersecţia aşteptăm ora 12 pentru a vedea parada figurinelor. După cele 12 bătăi făcute pe un clopot de către două figurine, părăsim piaţa şi intrăm în zona pietonală şi extrem de aglomerată de pe Corn Market Street.
Privim din mers vitrinele magazinelor „de firmă”, nume cunoscute în întreaga lume şi fiind ora prânzului, apreciem că avem de unde alege din numărul mare de localuri cu autoservire sau binecunoscutele Mc Donald’s şi KFC. Într-un moment de inspiraţie, părăsim artera principală căutând străzi mai mici şi mai puţin aglomerate. Aşa se face că ne trezim într-o zonă de început de secol, unde se află halele alimentare – Covered Market (piaţa acoperită). Clădirea cu ziduri din cărămidă roşie adăposteşte piaţa de carne, peşte, brânzeturi şi legume. Interiorul te transpune într-o lume veche, cu boxe destinate mărfurilor expuse, o lume departe de mall-urile zilelor noastre. Judecând după dialogurile ce le auzim în jur, cumpărătorii par vechi prieteni ai negustorilor prezenţi aici.
Atmosfera pare decupată din romanele lui Dickens şi mă despart greu de acest loc, îndreptându-mă spre autocarul ce ne aşteaptă pe strada St. Giles, locul tradiţional al bâlciului ce are loc aici încă din sec. XII, la începutul lunii septembrie.
Se ştie că britanicii sunt foarte tradiţionalişti şi nu este de mirare că într-un oraş atât de vechi, cum este Oxfordul, unde o plimbare prin oraş înseamnă o incursiune în istorie, tradiţiile mai noi sau mai vechi sunt întâlnite la tot pasul. Un drum prin Oxford nu este doar unul prin istorie, ci şi un bun prilej pentru a vedea cum vechiul se împleteşte cu noul. Sunt sigur că mulţi dintre dvs. au văzut în transmisii tv sau au citit despre celebra cursă nautică de pe râul Tamisa a echipajelor de skif 8+1, cursă ce are loc anual între echipajele universităţilor Oxford şi Cambridge, o tradiţie mai „nouă”, având în vedere că se apropie de 190 de ani. Câştigarea acestei curse tradiţionale reprezintă un motiv de mândrie pentru orice echipaj. Cursa este urmărită în fiecare an de milioane de telespectatori, iar cele două universităţi fac tot posibilul pentru a-şi asigura cei mai buni canotori din lume, oferindu-le acestor sportivi, asemenea universităţilor americane, burse de studiu, iar învingătorii fiind trataţi ca adevăraţi eroi.
O tradiţie ce deosebeşte Oxfordul de alte universităţi este sistemul „tutorial”, un îndrumător care va avea grijă de fiecare student. El îl va ajuta să se acomodeze mai uşor şi mai rapid cu noua sa viaţă de student, îi va planifica activitatea didactică, îi va indica bibliografia pentru proiectele sale şi va controla etapele elaborării acestora.
Străbătând agale străzile încărcate de istorie, eşti surprins de numărul mare de biciclete ce trec pe lângă tine sau pe care le vezi în zecile de parcări special amenajate. Nu este un lucru de mirare, deoarece pe lângă faptul că este cel mai comod şi mai ieftin mijloc de transport, mersul pe bicicletă, sportul în general, reprezintă o tradiţie şi un „must” (o obligaţie) a fiecărui colegiu. Pe lângă canotaj, despre care am vorbit mai sus, fiecare colegiu are echipele sale proprii de rugby, fotbal ori atleţi, toţi dorind ca prin performanţelelor să ajungă din echipa colegiilor în cea a universităţii, activitatea sportivă fiind apreciată aproape în aceeaşi măsură ca activitatea academică (de studiu).
Dacă vorbim despre tradiţiile Oxfordului, trebuie reamintită celebra confruntare ce a avut loc între studenţi şi orăşeni sau dintre „town and gown”, în anul 1345, izbucnită la o cârciumioară. Curând după aceea, clopotele Bisericii Sf. Martin (biserica orăşenilor) şi cele ale Sf. Maria (biserica studenţilor) sunau chemându-şi susţinătorii. „Bătălia” a durat trei zile şi s-a soldat cu moartea a 95 de studenţi şi orăşeni. Regele Edward al III-lea a hotărât atunci că orăşenii au fost cei vinovaţi şi l-a obligat pe primarul Oxfordului să participe la o slujbă de comemoare ţinută în fiecare an la Biserica Sf. Maria şi să plătească universităţii 40 pence (1 liră sterlină = 100 pence). Această tradiţie s-a menţinut până în 1826, timp de aproape 500 de ani.
Într-o mai veche carte de engleză – „Essential English”, a prof. C.E. Eckersley, am găsit relatările unui student la Oxford, relatări legate de tradiţiile studenţeşti de aici. Nu ştiu dacă toate mai sunt de actualitate astăzi, dar pentru parfumul epocii în care au fost trăite, vi le prezint în cele ce urmează.
Scriitorul Matthew Arnold „alinta” Oxfordul numindu-l „dulcele oraş cu clopotniţe visătoare”. Şi dacă vorbim de clopotniţe, să începem cu ziua de 1 mai, când în fiecare an, la ora şase dimineaţa, în clopotniţa capelei Colegiului Magdalen (pronunţat Maudlein), un cor format din elevi şi studenţi cânta un imn în latină, preamărind primăvara. Tradiţia aceasta vine din secolul XV şi s-a păstrat până în zilele noastre. O altă clopotniţă renumită este cea a Christ Church (Biserica lui Hristos), care este şi catedrala oraşului. Clopotul acesteia, denumit Tom Tower, bate de o sută de ori în fiecare seară la ora nouă, în memoria celor o sută de studenţi pe care colegiul (cel mai mare din Oxford) i-a avut iniţial. O altă tradiţie spune că în ziua de Crăciun, studenţii de la Queen’s College (Colegiul Reginei), se prezintă în faţa conducerii, aflată la masa de Crăciun, cu un cap fript de porc mistreţ, în amintirea unui episod din trecutul colegiului, care ar fi avut loc în secolul XVI şi aminteşte de lupta dintre un student al colegiului şi un porc mistreţ. Studentul, care tocmai citea o carte în limba greacă, pregătindu-se pentru un examen, a fost atacat de un mistreţ şi singura armă pe care o avea la îndemână era cartea, cea pe care a folosit-o îndesând-o în gura porcului zicând: „Graecum est” (asta e în greacă). Conducerea acestui colegiu este formată din 12 cadre didactice şi un conducător, în memoria lui Hristos şi a celor 12 discipoli, aşa cum a gândit în 1341 fondatorul colegiului, Robert de Eglesfield.
O altă tradiţie o reprezintă ţinuta pe care studenţii trebuie să o poarte când se prezintă la examene: un costum de culoare închisă, având pe deasupra celebra pelerină neagră – „the gowen” şi purtând pe cap acea şapcă în colţuri de care atârnă un şnur.
În mod tradiţional, în fiecare dintre ele 38 de colegii există cluburi de dezbateri pe diferite probleme, cluburi ce pregătesc prin tematica lor viitorii oameni politici. În acelaşi spirit, există numeroase societăţi, adunări, în care studenţii invită o personalitate pentru a le vorbi despre un anumit domeniu: filozofie, politică, sport etc.
În timpurile mai vechi, în fiecare colegiu existau persoane care se ocupau de păstrarea disciplinei în interiorul colegiilor. Acestea se numeau „proctori” şi aveau ca atribuţii, pe lângă păstrarea disciplinei, şi pe aceea ca studenţii să nu se afle în afara campusului după ora 24, studenţii riscând o amendă sau în cazuri mai grave chiar exmatricularea. Aceşti proctori erau ajutaţi de aşa-zişii „bulldogs”, care ar fi trebui să-i prindă pe cei ce ar fi încercat să fugă. Probabil că această tradiţie să fie depăşită astăzi, când studenţilor li se acordă o mai mare libertate.
Fiecare promoţie îşi serbează, în mod tradiţional, absolvirea la Teatrul Sheldonian, construit în 1669 de celebrul arhitect Christopher Wren, studenţii purtând acele pelerine şi şepci tradiţionale, ca şi profesorii lor. Festivitatea de absolvire este urmată de un „garden party” – o petrecere în aer liber sau de o plimbare cu un „punt” (un fel de gondolă veneţiană) pe râul Cherwell sau pe Tamisa, într-o atmosferă de nostalgie pentru toţi aceşti ani care au trecut prea repede, petrecuţi într-un oraş în care istoria te însoţeşte la fiecare pas, aşa cum am simţit şi noi în scurta noastră trecere prin „dulcele oraş cu clopotniţe visătoare”.
Alex. BLANCK
