Atitudinea NU dăunează grav sănătăţii!

Stahanovismul fotografic

Pobililitatea de a fotografia a devenit fascinanată şi eliberatoare pentru omul postmodern de astazi, căci o poate face cât de mult are el chef, fără restricţii, nelimitat. Dezvoltarea fara precedent a tehnologiei i-a permis si i-a adus (şi) această împlinire fenomenală şi transcedentală, în acelaşi timp: capacitatea de a atinge de la distanţă eternitatea. De a se păstra.  La nivel de masă, căci până în secolul trecut, după trecerea pe acest pamant a milioane şi milioane de destine umane, nu rămânea mare lucru, poate câteva fotografii de carton înrămate, fotografii standard, căci familia se încolona şi se îndrepta catre instituţia fotografului doar cu prilejul unor evenimente speciale (naştrea unui nou copil, căsătoria etc.) neavând posibilitatea tehnică de a se fotografia de mii si zeci de mii de ori în toate ipostazele comune şi atât de banale ale vieţii. Oamenii erau foarte seriosi şi rigizi atunci când erau prinşi în cadru, nu-şi permiteau giumbuşlucurile de astăzi. Ludicul era greu de conceput. A te fotografia reprezenta un eveniment major. Asta nu înseamnă că şi acel om din trecut nu ar fi dorit să fie surprins in cat mai multe ipostaze ale vieţii sale pentru a transmite imaginea si viata lui, asa cum au fost. De altfel cei care şi-o permiteau comandau pictorilor autoportrete pe care le inramau si atarnau in salile castelelor. Ştim, exploatatorii maselor, duşmanii de clasă. 

Dar de ce o facem, totusi? A qui bon? Cui prodest? Celebri au ramas turistii japonezi de acum 3-4 decenii care, avand si posibilităţi tehnologice avansate, au reprezentat primii exponenţi ai fenomenului. Fotografiem totul pentru ca instinctual stim ca fotografia initială şi primordială avea acea putere fantastică de a ne suprevieţui. Erau semnale, ancore pe care le aruncam in fundul oceanului uitarii. De aceea şi furia actuala de a fotografia totul şi de a nu lăsa ne-captat/capturat nimic, nici cel mai mic eveniment personal sau profesional. Parcă pregătim dosare masive, foarte stufoase, mai ales pentru Judecata de Apoi, ca şi cum Dumnezeu, uituc din fire, ar avea nevoie de dovezile noastre pentru a ne oferi un verdict drept. Probabil că şi depărtarea de credinta crestina şi de credinţe în general oferă o explicaţie pentru avântul fotografic al umanităţii: dacă nu mai credem că El poate reţine momentele, o facem noi pentru sau în locul Lui. Noi ştim mai bine! În plus, s-a dezvoltat şi această tehnică fantastică ce poartă un nume predestinat Photoshop prin care se poate îndrepta realitatea nedreapta (deh, prea mult junk food strică imaginea!) înfrumuseţându-se aspectul fizic. Din altă perspectivă, cu cât fotografiem mai mult  avand iluzia ca lasam mai multe semen ale trecerii noastre pe acest pamant, cu atat contribuim la inflaţia fantastică de clişee. Vom avea atâtea foldere încât ne vor trebui 3-4 bătrâneţi tihnite pentru a le trece în revistă. Si apoi, oare de ce pastram aceste zeci de mii de fotografii? Aceasta este întrebarea fundamentală. Doar pentru a ne amărî la bătrâneţe si pensie, pentru a trăi în viitor cât mai mult în trecut? Pentru ca omului ii este atat de caracteristica nostalgia după şi pentru trecut. Liberalizarea fotografiei face parte din războiul aparenţei pe care rasa umană îl duce înverşunată. Dacă înainte vreme se putea vorbi despre o reală artă fotografică, noile tehnologii au permis întregului popor care-şi permite un aparat de fotografiat la un preţ rezonabil să aibă acces la ea şi să-şi aroge calitatea de mare fotograf. Cine dintre noi nu ar putea organiza în următorul minut o expoziţie foto? De altfel inflaţia de fotografii merge mână în mână cu un alt fenomen care ar trebui analizat şi sub acest aspect psihologic: filmarea/filmuleţul. Fotografiem tot mai mult, filmăm tone de gigabiţi, fotografiem toate tâmpeniile, filmăm toate banalităţile, pisici îndrăgostite, căţei puţin beţivi şi melomani. Fenomenul tâmpirii universale a ajuns la un asemenea nivel încât în anumite ţări (România probabil nu este singura) televiziunile se concentrează la emisiunile de ştiri mai degrabă asupra clipurilor amuzante postate pe Youtube decât asupra unor ştiri normale. Ştiri ieftine, comerciale, menite a încânta un ultim neuron stingher.

O remarcă: Facebook dar şi celelalte reţele de socializare ar muri probabil a doua zi dacă s-ar interzice postarea fotografiilor care au, de departe, cel mai mare succes. Nici un text scris nu poate avea forţa de propagare a fotografiei. Textul presupune elaborare, rigoare, corectură, reflecţie de care prea puţine persoane mai sunt capabile în această lume grăbită şi stresată, în timp ce absolut oricine poate să-si facă o poză pe care o poate posta rapid. Studiind fenomenul, avem personala impresie că se trăieşte pentru a se posta poze, orice eveinement, oricât de nesemnificativ, putând şi trebuind fi muls din toate unghiurile posibile, exploatat până la cea mai mică ipostază a fripturii din farfurie, zâmbetului fugar, unei ultime raze de soare primăvăratic. În plus, poza trebuie arătată întregii comunităţi virtuale pentru că dovedeşte fără putinţă de tăgadă că am fost acolo (Et in Arcadia ego!), fiind un instrument de stârnirea geloziilor (ah, eu nu am fost -încă-acolo dar trebuie neapărat să-mi înderept roţile maşinii către acel loc). Pentru că fotografierea incumba şi un aspect narcisist clar, de unde şi moda selfi-urilor, adoptată chiar şi de Barack Obama. Am descoperit că producătorii vin grabiţi în întâmpinarea pieţei şi cererii „Mai multe companii, în special din Asia, au pus deja în vânzare astfel de beţe/selfies stick pe care se poate atasa telefonul mobil sau camera foto.” Fotografiem pentru a posta sau postăm pentru că fotografiem? Am ajuns sclavii fotografiei-fotografierii? Putem fotografia şi filma non-stop, surprinde fiecare secundă din viaţa noastră (asta ar însemna că nici nu am mai trăi deopotrivă ce am fi ocupaţi cu fotografierea sau filmarea) rezultatul final este tot acelaşi! Trist dar nu scapa nimeni. 

Codruţ CONSTANTINESCU