Anton Stelian, GLOBETROTTERUL DE BOBOLIA

„România pitorească” a lui Alexandru Vlahuță (1858-1919) a fost aproape un secol carte de învățătură pentru generațiile care, și după năvala cărții electronice, încă își/ ne păstrează valoarea istoriografică și educativă. Cu onorant epicentru în Prahova, la Câmpina, în universul artistic al pictorului Nicolae Grigorescu (1838-1907), în vecinătatea căruia Vlahuță a locuit cu cele două fiice ale sale, printr-una din ele încuscrindu-se cu elevatul artist plastic, călătoriile bonomului poet au reverberat, un veac mai târziu, pentru ocolul țării per pedes, în gândirea lui Anton Stelian, născut la Bobolia acum 57 de ani, ocol povestit în cartea lui, gata de tipar, intitulată TURUL ROMÂNIEI PE JOS.

Preludii

Ani destui angajat în trupa tehnică a Centralei Termice a fabricii floreștene VICTORIA a anilor 78-89, Stelian Anton a coabitat cu scena, având un vădit talent actoricesc. La modă, atunci, în echipa de teatru și brigada artistică ale Clubului, Nicolae Petre Anghel l-a adus și pe plinul de vervă bobolian. Club cu un palmares cenaclier și artistic de 30 de ani (1972-2002), i-a avut invitați pe Gheorghe Eminescu, Cristian Țopescu, Virgil Carianopol, Petre Codreanu, Mirabela Dauer, Dan Spătaru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Constantinescu, Anastasia Lazariuc, Vlad Rădescu, Sandu Anastasescu, Ion Potopin, Ion Adam, Leonida Brezeanu, Bob Călinescu, Andrei Grigoriu, Emil Manu, Ion Mustață, Ion Bălu, Ovidiu Paștina, Smaranda Chehata și Ștefania Petrescu –surori ale scriitorului Cezar Petrescu, Angela Similea, Dimitrie Cartaș, Mihail Florescu, Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Râpeanu, Sephy Așeck, Justin Capră, Francisc Munteanu, George Speranță, Ion Gheorghe, George Mirea, Radu Felix, Mircea Nedelciu, Ioan Bogdan Lefter și a găzduit spectacole ale Teatrului Toma Caragiu, și al Teatrului Bacovia din Bacău, cu actrița floreșteană Mirela Comnoiu în rolul feminin din „Intrigă și Iubire”, de Schiller.
Talentul i-a garantat lui Stelian Anton urcușul în ambele domenii, aducându-i consacrarea publică. Mai târziu– vom vedea când și cum – o fastă clipă inspirată l-a prefăcut în globetrotter: „Cumpărător și fan al revistei „România Pitorească”, a citit el într-un număr al acesteia, despre „Mariea Crâșmaru, singura reprezentantă a feminității autohtone care a realizat Turul României pe jos”, și-a spus, străluminat, dintr-o dată: „Asta este! Trebuie să fac și eu acest lucru!”. Și-apoi s-a aruncat Stelian Anton în „valurile” fulminantei lui călătorii.

Meandre

Montanist sinăian, Stelian rezervă concediile pe ’88 și ’89 pentru escapada de asemenea anvergură, cercetează traseul și se pregătește asiduu, material și psihologic. Cu numeroși prieteni în lumea alpină, întâmpină piedici – cum e pe la noi, cu invidia, când vrei să fii mai sus cu un cap decât media –, dar își netezește drumul către startul mult-visat… Aflăm din spovedania sa despre accelerația inerentă „decolării”: „… Câteva zile întors pe dos – din pricina acelora care pe față îl descurajau la vedere, în vreme ce își croia calea spre plecare – mi-a venit ideea salvatoare! În 89 erau două evenimente politice (grandioase!) pe care ideologii comuniști le mediatizau foarte tare: A XLV-a aniversare a Eliberării de sub jugul fascist și celebrul Congres al XIV-lea al P. C. R.”!  Stelică intră în biroul lui Nea Ioni Varga, șeful activității în care personajul nostru lucra, și-i pune pe masă cererea de acceptare a proiectului său, neapărat s-o aprobe, ca el, „în cinstea celor două mari evenimente, să realizez  Turul României pe jos!”.

Sprijin și încurajări

Într-o iarnă, Stelian cunoaște pe „Ion Preda – redactor la „România Pitorească”, din partea căruia va primi tot sprijinul și îndrumarea adecvată. O vizitează pe Mariea Crâșmaru, altruismul și experiența sa oferindu-le cu sinceră admirație globetrotterului din Bobolia. Ușile îi sunt larg și cu respect deschise la „România Pitorească”, la Biroul Tehnic de Turism București, dar mai ales la Federația Română de Turism și Alpinism. Sfaturile sunt întărite de nevoia preluării în serie a Adeverințelor – tehnica epocii – cu antetele administrative, pe care Stelian, de-a lungul periplului său, să obțină ștampile, vize, eventual impresii – certificări oficiale ale trecerii lui prin localitățile deja stabilite. Sub arcada sportivă și insidios politică a „Daciadei”, maratonul visat de Stelian Anton își proiecta – oficial și performant – țintele de atins pe firul a peste 1700 de kilometri de mers pe jos. Obligatorie pentru profilul evenimentului, calitatea de membru al unei Asociații sportive o înlesnesc lui Stelian Anton colegii de la Telecabina Sinaia, care primesc și acordul confraților de la „Mefin”, declarându-l membru în Asociația lor, „Carpați Sinaia”. Alternativ cu preparativele tehnice și de rezistență, Stelian face un alt pas – admirabil și de bun augur pentru viața lui: se lasă pentru totdeauna de fumat!

Concret

„Am încercat câteva zile să fac alergări dimineața, dar după ce s-au luat toți câinii ciobănești după mine, am renunțat. Fiind „bun de carne”, riscam să rămân fără vreun mușchiuleț, o bucuță, Doamne ferește!”, notează el din mers, în „Jurnal”. Echipat anume, Stelică face „curierat pentru prieteni și colegi, cu interesul vădit de a mă antrena”, ajută salvamontiștii în operațiile „de căutare și salvare”. Parcurge cărările râpoase către și de la Valea Vânturișului, de două-trei ori pe săptămână, unde duce „provizii și berică” și se întoarce „cu rucsacul plin de brânză”. Citește cărți ale unor călători predecesori, să ia aminte cum umblau ei, zeci de kilometri, cu 25-30 kg în spinare și-și schițează pe hartă etapele care să-i asigure maxim 35 km/ zi, în așa fel încât să nu îl prindă noaptea pe drum.

Startul

În dimineața zilei de 28 august 1989, zarvă mare pe dalele peronului odinioară regal al gării Sinaia. Mulțimea confraților de la Teleferic, între ei, doamna Jeni Focșeneanu și un grup reprezentând Primăria, lume copleșită de emoții. Clipa plecării palpita. Ba chiar un avertisment, mai în glumă, mai în serios, fu rostit – de cine altul decât de severul lui șef, Nea Ioni  Varga, în nota respectului și a responsabilității față de – totuși – temerara misiune în care simțea că îi pleacă „Actorul” (cum cu dojană admirativă îl poreclea el): „No. Am trăit s-o văd și p-asta! Da’ dacă, Doamne ferește!, ți-oi rupe oarece, te credem, dar dacă vii cu trenul acasă, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că trai bun cu noi nu mai există…!”. Mircea Brad, șeful Oficiului P.T.T.R. Sinaia, îi înmânează – premieră! – Adeverința ștampilată și iscălită de el, în care, după cum veți citiți în pagina 25 a cărții, scrie: „Confirm că tov. Stelian Anton s-a prezentat la noi pentru a lua startul de plecare în Turul României pe jos”.

La drum!

„Calvar, până la Brașov”, Stelică al nostru ajunge „pe o scurtătură, la cabana Timiș”. Ajuns la Hărman, „Domnul primar și secretarul m-au invitat la o masă caldă, ca pentru VIP-uri, la cantina IAS-ului”. Târziu ajuns la Sfântu Gheorghe, „chefuiește” cu un șofer din Constanța, cu care împarte camera. La 3 kilometri de Tușnad, „mă calcă o ploaie torențială”. La Miercurea Ciuc vizitează Galeriile de Artă „Naghy Imre”. Spre Izvorul Mureșului, Stelică trece precum „Orient-Expresul”, prin Mădăraș. Adastă la primăria din Dănești, unde dă peste o petrecere care îl mulțumește pantagruelic! 19 kilometri sunt călcați de pașii lui, de la Sân Dominic la Gheorghieni. Alți 10 kilometri între Lacu Roșu și Popasul Oii. Urmează Cheile Bicazului. În Tașca, „Un bătrân îmi dăruiește mere zemoase. Nu le vindea!”. După Bicaz, comuna Straja îl primește cu „mere căzute din belșug pe pământ”, detaliu care îi aduce aminte de versul lui Mihai Beniuc: „Sunt măr de lângă drum/ Și fără gard”… Pângărații, Viișoara, Mânăstirea Bistrița… La Piatra Neamț, musai încălțări noi, de rezervă, mersul pe jos costă! Bodeștii, Oșlobenii, Crăcăoanii, Bălteștii – cu impresiile prompt consemnate. Atinge „Pădurea de Argint” a lui Mihai Eminescu, spre Mânăstirea Văratic. Spre Agapia, prin pădure, cap compas Fălticenii – cu ilustrul muzeu al „Oamenilor de seamă”. Cât despre Suceava, starea lui sufletească, de bună seamă ne-o imaginăm, văzând el și Cetatea! Urmează Gura Humorului, „Ciprian Porumbescu”, Stupca, după etimonul vechi. Câmpulung, Pojorâta, Vatra Dornei – în al cărei hotel, „Dorna”, Stelian face „piroane” din pricina frigului monstruos. Cârlibaba, Ciocănești, Șesuri… Din Borșa, „sun la Sinaia să văd dacă mi-au trimis leafa la Borșa, post-restant, și aflu că banii mei au ajuns la Borșa de… Cluj!”. La Moisei, monumentalul grup statuar al lui Vida Geza, „Martirii Neamului”. Săcel, Săliștea, Dragomirești, Bogdan-Vodă Rozavela, Strâmtura, Nămești, Oncești, Vadu Izei, Săpânța…

„Sub pază”

„La Remeți, chinul meu! Comună de ucrainieni”. Dandana mare! „Sunt pus sub pază până se lămuresc lucrurile. Nu e vorba despre mine, ci de șase unguri care au vrut să treacă fraudulos granița. M-au invitat înăuntru, mi-au verificat bagajul, ce am pozat pe graniță, ce fac cu busola și câte și mai câte. În final m-au invitat la masă…” Negreștii-Oaș, Livada, Botiz, Satu-Mare, Carei… Târgu Mureș, Curtușienii, Valea lui Mihai, Diosig, Bihor, Oradea… La primăria din Ceica, ședință cu un subiect „cald”: primirea lui Stelian Anton, ospătarea și odihna lui. Trece prin Beiuș, prin Sudrigiu – celebru pentru „Peștera Urșilor”. În județul Arad se uită la Nedeia de la Tăcașele, apoi o apucă spre muntele Găina, unde, de Sfântu Ilie, se ține Târgul de Fete. Baia de Criș îl apropie de Țebea – sanctuarul lui Avram Iancu, unde Stelu al nostru se înfioară cu respect în fața locului de veci al nemuritorului erou pașoptist! Hunedoara, Hațegul, Oțelul Roșu, Caransebeș, în fine Băile Herculane. Rămâne peste noapte la Orșova, „să nu pățesc ca la Remeți!” . „Coloana infinitului” și ansamblul brâncușian, de la Târgu Jiu, îl însoțesc către Slătioara, apoi spre Vâlcea și Govora. Curtea de Argeș și Piteștiul îl uimesc cu podoabele lor, așa că trece în județul Olt, cu „Jurnalul” copios adus la zi. După Roșiorii-de-Vede și Turnu Măgurele, prin Suhaia și Năsturelu, la Pietroșani – de unde, fiind și duminică, Stelian o apucă a Giurgiu, de aici, la Călugăreni. În fine, spre București, cu o ocazie, în plină noapte. Trage la familia Bălășoiu – prietenie adâncă, apoi este primit de Mariea Crâșmaru, cu o nespusă bucurie a revederii și a dovezii că „prozelitul” ei a îndeplinit promisiunea. La Ploiești, primire aproape triumfală la „Casa Albă”.

Acord final

Pe 1 noiembrie 1989, Stelian Anton mă onorează cu vizita și rezumatul periplului său, despre care el însuși scrie în cartea pe care v-am prezentat-o aici și pe care, după tipărirea și apariția ei, onoratele Case de Cultură din Bobolia și din Câmpina, inclusiv Biblioteca  Municipală „Constantin Istrati”, nădăjduiesc că o vor primi împreună cu febrilul ei autor, să o lanseze. Se vor acoperi de un prestigios merit cultural!

Serghie BUCUR