Știri

Acum jumătate de veac, şcolile profesionale erau adevărate pepiniere de profesionişti desăvârşiţi

Nu cu mult timp în urmă, Liceul Tehnologic Energetic a primit vizita unor vechi absolvenţi. Nu este vorba despre absolvenţi ai liceului, ci ai şcolii profesionale care a funcţionat aici mulţi ani, înainte de 1980. De fapt, acum aproape 50 de ani, în vremurile în care aceşti absolvenţi îşi desăvârşeau pregătirea în diferite profesii din domeniul energetic, unitatea de învăţământ era structurată cu totul altfel, fiind denumită Grup Şcolar “Energie Electrică”. Aici funcţionau o şcoală profesională (care pregătea cursanţii în diverse meserii), o şcoală postliceală (pentru cei care terminaseră liceul şi voiau să devină tehnicieni) şi o şcoală de maiştri (din care ieşeai, evident, maistru). Lăudabil este faptul că niciunul dintre interlocutorii mei, ieri – tineri ucenici, azi – bătrâni pensionari, nu s-a mulţumit cu statutul socio-profesional dobândit la sfârşitul şcolii profesionale, şi şi-a continuat studiile. Unii dintre ei au devenit ulterior cercetători ştiinţifici importanţi şi chiar conducători de ministere. Toţi au recunoscut că şcoala profesională a acelor timpuri era o şcoală dură, exigentă, care te obliga, adolescent fiind, la rigori asemănătoare vieţii cazone. Dar, cu toate aceste privaţiuni, niciunul dintre ei nu regretă perioada şcolii profesionale, considerând-o ca pe o şcoală formatoare de meseriaşi adevăraţi, dar şi de caractere puternice. 
“Şcoala profesională”, ne-a declarat cel care avea să devină directorul unei importante centrale de minister, “era de trei ani, dar, credeţi-mă, era o şcoală adevărată. La sfârşitul şcolii, ieşeai mecanic de cazane sau de turbine. Noi nu am simţit vreo formă de politizare a şcolii, aşa cum se întâmplă azi, când politicienii intră în şcoli pentru a-şi face campanie electorală. Era o şcoală adevărată, începând cu deşteptarea, la 6.30, urmată de înviorarea şi careul, şi terminând cu stingerea, la ora 21.00. Era aproape ca o cazarmă în multe privinţe, dar acest lucru ne-a folosit foarte mult în disciplinarea noastră şi în formarea caracterelor noastre. Şcolile profesionale erau echivalentele şcolilor de arte şi meserii din perioada interbelică. S-a încercat, după 2000, reînfiinţarea şcolilor de arte şi meserii, chiar aşa se numeau, dar proiectul nu a reuşit. Şi nu a reuşit, pentru că, în România, nu se mai face şcoală ca odinioară. Pe vremea noastră, şcoala profesională scotea meseriaşi adevăraţi. Timp de trei ani, primeam totul gratuit. Economia românească, aşa centralizată şi etatizată cum era, putea susţine finaciar tot procesul de învăţământ, de toate gradele şi nivelurile. În primul an, făceam o lună practică. În anul doi, faceam două săptămâni şcoală şi două practică, iar în ultimul an, o săptămână şcoală cu două de practică. Iar practica era privită cu mare atenţie. Nu era permis să părăseşti incinta şcolii fără bilet de voie. În oraş, ieşeam mai mult sâmbăta şi duminica. Viaţa noastră din şcoala profesională, aproape cazonă, nu era lipsită de o oarecare poezie. Noi l-am prins director pe marele filosof, poet şi publicist Al. Tudor Miu, care a fost director al şcolii noastre din 1948 până la sfârşitul  vieţii. Eram obişnuiţi cu o disciplină de fier, dar eram trataţi cu multă omenie de căre toţi dascălii noştri. Mi-aduc aminte că soţia directorului făcea nişte prăjituri foarte delicioase pe care le împărţea adesea elevilor. Fără şcoala profesională, în felul cum se făcea ea, acum jumătate de secol, ne-am fi descurcat mult mai greu în meseriile şi în carierele noastre profesionale.” A.N.

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare