Știri

100 de ani de fotbal la Câmpina, într-o carte semnată de un gazetar sportiv de la noi

Octavian Cojocaru este un gazetar sportiv care nu și-a uitat rădăcinile. Recent a publicat o carte amplă ce vorbește despre istoria fotbalului câmpinean în aproape 1.500 de pagini. Lucrarea a văzut lumina tiparului la 25 de ani de la debutul său ca ziarist și la 100 de ani de la înființarea primului club de fotbal din Câmpina. Să fie oare coincidențe?



Cine este Octavian Cojocaru?

Sunt câmpinean, născut și crescut aici. Sunt gazetar sportiv cu o experiență de 25 de ani împliniți chiar zilele trecute, pe 28 august. În vara anului 1995, când mă pregăteam să trec în clasa a XII-a, eram elev la Grigorescu și profesorul meu de limba română, domnul Trandafir, care avea un editorial la Jurnalul de Prahova, m-a rugat să i-l duc la redacție, într-o sâmbătă. Însă mi-a spus să ajung cu el până la ora 14.00 pentru că se dădea ziarul la tipar. Asta s-a întâmplat cu o săptămână înainte de debutul meu la ziarul Jurnalul de Prahova, pe 28 august 1995, când am scris o cronică ce a apărut pe prima pagină. 
Prima cronică sportivă semnată de Octavian Cojocaru,
la 18 ani, în Jurnalul de Prahova

Aveam pasiunea fotbalului de mic copil, am bătut stadioanele din ’84. În sâmbăta aceea era un meci ce se juca la Poiana Câmpina, iar sediul redacției era în cealaltă parte a orașului, la căminele de la Petrol. Am zis că poate plec mai devreme de la meci, dar nu m-am îndurat, cu toate că era un simplu amical. Așa că la 12:50 am alergat tot drumul până la redacție. Mircea Teculescu m-a întrebat cine sunt și de ce sunt așa transpirat. I-am povestit că am venit alergând de la stadion și m-a întrebat dacă îmi place fotbalul și dacă nu vreau să scriu. Încurajat de el, dar și de Serghie Bucur și Florin Frățilă, care conduceau atunci Jurnalul de Prahova, am scris vreme de doi ani la Oglinda și la Jurnalul de Prahova. 
După acea primă apariție editorială am știut că acesta e drumul meu în viață. Din 1997, am plecat la București și am lucrat în mai multe redacții. Până în 2002 am fost la Gazeta Sporturilor, iar din 2002 în 2013 la Evenimentul Zilei, de unde am plecat pentru că nu am vrut să fiu implicat în niște interese legate de Gigi Becali. A fost o perioadă fantastică, un colectiv extraordinar. Apoi am fost la Fanatik care urma să se relanseze, însă am lucrat câteva luni doar online. De altfel, după 2012-2013 presa s-a mutat în online și multe ziare tradiționale au dispărut din print.
În 2014 m-am dus la Ringier la un site sportiv, sportnews.ro, apoi am rămas la Libertatea, iar din ianuarie 2020 am revenit la Gazeta Sporturilor, ca editor online. Acesta este, pe scurt, traseul meu profesional. 
Recent ați publicat trei volume ce cuprind istoria fotbalului câmpinean în ultimii 100 de ani. De ce o carte despre fotbalul de aici?
Am plecat din Câmpina din 1997, dar n-am uitat fotbalul de acolo. Întotdeauna am urmărit rezultatele fotbalului local și am suferit enorm în 2008 când clubul din Poiana s-a desființat. De-a lungul anilor am continuat să decupez cronici din ziare și am păstrat tot ce am găsit despre Câmpina. 
Ideea acestei cărți am avut-o încă din 1995, în octombrie, când l-am cunoscut pe Sviatoslav Vladimir Moşuc, secretarul clubului Poiana, care ocupase această funcție de 20-30 de ani. El stătea pe strada Câmpului în Slobozia și când mă duceam pe la el îmi povestea despre istoria fotbalului local. Mi-a lăsat caietele sale cu însemnări și de atunci aveam ideea acestei cărți. Inițial voiam să scriu doar istoria echipei de la Poiana, dar poate a fost bine că nu m-am grăbit s-o public. Ce am făcut eu acum este istoria a 56-57 de cluburi din Câmpina și Poiana Câmpina, care au jucat în competiții oficiale, plus alte 12-13 care au jucat doar jocuri amicale. Divizia B este nivelul maxim atins de o echipă câmpineană, dar eu le-am menționat pe toate, în măsura în care am găsit detalii.
Câmpina și Poiana Câmpina, chiar dacă sunt două localități diferite, sportiv ele nu pot fi despărțite.
Ce ați putut spune în 1.500 de pagini despre fotbalul câmpinean?
La început nu aveam clar o idee, dar când am văzut câte informații sunt, am zis să le structurez în trei volume, pe perioade: 1920-1945, 1945-1990 și 1990-2020. Poate multe pagini sunt plictisitoare pentru cititorul de rând, dar pentru statisticieni sau jucătorii care au trăit acele meciuri sunt importante. Îşi mai aduc aminte câte un rezultat, câte o întâmplare… Am ținut să pun toate rezultatele. Visul meu e să fac o ediție revăzută și adăugită, încă mai sunt detalii ascunse pe care sper să le găsesc. De aceea, fac un apel către toți cei care au avut tați, frați, prieteni sau au jucat ei înșiși, dacă mai au însemnări de la meciuri, să ia legătura cu mine. Eu nu-mi întrerup munca de cercetare asupra fotbalului câmpinean. E plăcerea mea. Sunt 7 ani în care am bătut bibliotecile numai cu acest scop.
Ce surse de documentare ați avut pentru cele 1.500 de pagini?
Este o carte cu date concrete și amănunțite pentru statisticieni, dar și povești pentru cei care consideră că prea multe cifre sunt obositoare. Romeo Ionescu și Răzvan Toma, cei mai mari statisticieni ai fotbalului din România, cred că abia așteaptă datele pe care le-am cules. 
Sunt trei volume cu 1.500 de pagini după ce am triat dintr-un noian de informații. Am strâns 10 agende cu informații numai din biblioteci și cred că am depășit 100 de telefoane date la foști fotbaliști. Am căutat să sap în toate colțurile posibile. Am cules informații inclusiv din ziare în limba maghiară – nu înţelegeam un cuvânt din acele cronici, dar numele fotbaliștilor se scriau la fel.
La un moment dat, din 1 mai 1974, toată presa a fost măcelărită de sistemul comunist. Începuse nebunia economiilor, iar ziarele care erau în format mare au fost făcute format mic, cum sunt tabloidele azi și din zilnice au devenit săptămânale. „Flamura Prahovei“ – singurul ziar al județului, a fost redus de la 6 apariții săptămânale la una singură, cu 8 pagini. Ce să scrie la sport pe ultima pagină? Despre Petrolul, echipa-fanion a judeţului, despre Daciada. Foarte greu mai prindeau loc informaţii despre echipele din Câmpina. Ca să completez, am căutat informații în ziarele din Harghita și Covasna când echipele noastre jucau în serie cu cele din acele judeţe. Prin nu știu ce minune ele nu au fost transformate în săptămânale. În principiu, presa maghiară a fost numeroasă și a avut paginile de sport impecabil realizate. Nu era nici îndoctrinarea din ziarele românești. Așa am reușit să iau detalii pe care nu le-am găsit în „Flamura Prahovei“. 

După ce presa s-a mutat în online, am lucrat în ture și am avut timp să bat bibliotecile. Am mers constant, zilnic și a fost un efort fantastic pentru că lucram dublu – pe lângă munca de la redacție, de câte ori aveam timp fugeam la biblioteca Academiei, cea mai bună din țară. Am luat toate sursele. Spre exemplu, când jucam cu o echipă din Brăila, luam nu doar „Flamura Prahovei“, ci și ziarul local de acolo, care se numea „Înainte”. Nu mai spun că ziarul național „Sportul Popular” şi, mai apoi, „Sportul”, le-am parcurs cap-coadă, an de an.
Am căutat toate sursele pentru mii de meciuri, 40 de ani ai lui Poiana petrecuți în divizia B, alți 19 în divizia C, plus IRA în divizia C și Unirea Câmpina care între anii ’86-’91 era în divizia C. Au fost 10 echipe din Câmpina în divizia C. 
Trecând prin toți acești ani a fost o plăcere să descopăr transformările pe care societatea le-a suferit. Presa interbelică a fost fantastică, mai ales ziarul Universul, care avea şi câte 12 ediții diferite zilnic. Era incredibil. Dincolo de ce căutam, am înțeles altfel evoluția societății românești în ultimii 100 de ani. Începuturile sportive fotbalistice ale Câmpinei sunt cu mult înainte de 1920, dar aceasta este data la care am găsit că s-a înființat primul club.
Într-un ziar, „Gazeta Câmpinei”, din 1915, se povestea despre cohorta de cercetași din Câmpina care a plecat în vilegiatură la Sinaia și au jucat fotbal pe platou. Nu era un teren de fotbal propriu-zis acolo, dar tinerii cercetaşi câmpineni au menţionat jocul de fotbal ca pe ceva obişnuit, nu ceva ieşit din comun. Probabil că mai jucaseră şi înainte.
Însă data de naștere a fotbalului în Câmpina, sub formă organizată, este 1 septembrie 1920 – un detaliu pe care l-am descoperit acum doi ani. Tot cercetam, dar nu găseam momentul zero, cel al înfiinţării oficiale a primului club. Discutam cu Mădălin Focșa, un alt pasionat de istorie locală, și mi-a spus că la Ploiești, la arhive, a găsit un dosar despre clubul „Principesa Ileana”. M-am dus acolo şi am descoperit opt dosare despre echipele de fotbal de la noi din oraş: două ale clubului Astra Română (care a devenit apoi Poiana Câmpina), unul al clubului Principesa Ileana, unul al clubului Venus, unul al clubului Sportul Muncitoresc și două ale clubului Steaua Română. Al optulea este intitulat „Dosare speciale” şi chiar a ascuns câteva amănunte speciale. Aceste dosare sunt extraordinare pentru că ele cuprind date care nu au mai fost publicate nicăieri. Am date despre oamenii care făceau parte din conducerea fiecărui club în parte şi multe alte informaţii interesante.
Spre exemplu, Astra Română s-a înființat în 2 octombrie 1935, chiar dacă pe multe materiale promoţionale scoase de-a lungul anilor, gen fanioane, apărea anul 1936. Acesta era anul în care echipa a debutat în competiții oficiale. Legea de atunci prevedea un an de aşa-numită „carantină”, un termen revenit la modă în alt context acum. În primul an echipele erau obligate să joace doar meciuri amicale, pentru a demonstra că sunt solide, nu doar un moft efemer al cuiva. Abia apoi se puteau înscrie în competiții oficiale. 
Dosarele cu Steaua Română conţin referiri la partide întrerupte de alarme de bombardament, în timpul războiului.
După instaurarea comunismului a avut loc aşa-zisa „sindicalizare a echipelor”, cluburile trebuiau să adere la un sindicat muncitoresc, nu mai aveau voie să poarte denumiri „burgheze”. Așa că Astra Română s-a numit, din 1948, Partizanul, Flacăra, Metalul, Energia… Echipele de petroliști purtau numele de Rafinăria. Între anii 1949-1956 a fost o nebunie, aproape toate echipele din România se numeau Energia în cinstea electrificării țării.
Un alt amănunt senzațional este legat de reinaungurarea stadionului de la Poiana. După bombardamentele din război, acolo a fost dus tot molozul, apoi l-au curățat și l-au reinaugurat în 30 mai 1948. Când s-a reinaugurat stadionul, Biroul de Siguranţă şi-a trimis oamenii să „supravegheze”. Am găsit şi răspunsurile securiştilor de atunci despre ce s-a întâmplat la acel eveniment.
Ați citit ziarele vremurilor în biblioteci, ați găsit detalii extraordinare în dosarele cluburilor din arhive. Ce alte surse ați mai avut?
Am umblat prin cel puțin 100 de titluri de ziare, din toate județele. Numai din Câmpina am citit 10 ziare. Am găsit informații și în publicații generaliste, inclusiv în „Adevărul Literar și Artistic“ și „Rampa“, care avea o rubrică foarte bună de sport. Am căutat peste tot pe unde am putut.
Ulterior, am vorbit cu foști fotbaliști, mai ales în timpul pandemiei. Cu mulți dintre ei sunt prieten pentru că mergeam tot timpul cu ei, inclusiv la meciurile din deplasare. I-am întrebat de fiecare meci în parte, iar ei mi-au confirmat sau mi-au infirmat, la telefon, anumite lucruri.
Spre exemplu, o problemă de acuratețe este faptul că la Poiana au existat coechipieri care purtau aceleași nume – au fost trei Gheorghe Ionescu în aceeași perioadă, patru Popa și presa nu îi deosebea. Se scria: „marcator: Gh. Ionescu”. Bun, dar care dintre ei? Erau totuşi trei… Am multe dileme pe care n-am reușit să le rezolv, dar le-am semnalat în carte.
Care sunt cele mai emoționante trei momente care v-au marcat în scrierea acestei cărți?
Primul a fost când am găsit actul care îmi arată momentul zero al înființării primului club. Căutasem demult acest detaliu și m-am bucurat foarte mult să-l descopăr. Apoi, am găsit în „Dosarele speciale” rapoarte trimise Biroului de Siguranță. M-a trecut un fior pe șira spinării când am citit rapoarte de la Securitate. Înainte de ultima participare a României la campionatul din 1998, echipa națională cu Hagi și Gică Popescu a bătut Poiana Câmpina într-un meci de antrenament, cu circuit închis. Însă cea mai ciudată partidă s-a jucat în 1936 – a fost singurul meci disputat în două zile diferite, în două orașe diferite și în trei reprize. A început pe 28 iunie 1936 la Ploiești, dar a fost întrerupt de un concurs hipic. A doua zi, meciul a fost continuat la Câmpina cu a doua repriză oficială și, pentru că publicul plătise 90 de minute, s-a mai jucat o repriză amicală. A câștigat Câmpina cu 2-0 meciul oficial, iar în cea de-a treia repriză a mai marcat un gol. Eu așa ceva n-am mai întâlnit.
Sunt multe detalii surprinzătoare în carte. În anii ’30 fotbalul era organizat pe ligi – sud, vest, etc. iar echipele jucau ca reprezentative ale unui oraș (cei mai buni jucători se strângeau într-o echipă, ca la națională). Câmpina era în liga de Sud și se organiza o Cupă a Provinciei. După ce a ajuns în finală, a pierdut la Turnu Măgurele cu 10-1.
Poiana, generaţia ‘79. O echipă senzaţională, care bătea Rapid, Petrolul, Progresul…
În ordine, pe rândul de sus, de la stânga la dreapta
Fl. Stăncioiu, Dorobeţ, M. Ionescu, P. Preda, Şoacăte, V. Motoroiu,
C-tin Pancu, E. Şerban, C-tin Samoilă, Virgil Blujdea (antrenor principal).
Pe rândul de jos: Prunoiu, I. Pavel, Cosarek, E. Gherghiceanu,
 I. Negreanu, Oblu, Fl. Manolache, I. Constantin

Care a fost perioada de glorie a fotbalului câmpinean?
Epoca de aur a fotbalului câmpinean a fost 1945-1990. Dintre toate aceste cinci echipe menționate, Poiana s-a detașat considerabil – a jucat 40 de ani în divizia B și a fost printre cele mai bune echipe din această ligă. Pe atunci era un campionat puternic.
După ’90 a rămas Poiana până în 2008 când multe echipe tradiționale au murit din motive financiare. Fotbalul a continuat la Câmpina și după 2008, dar echipele nu a avut continuitate. Unirea, CSM, Fortuna, CSC Poiana – toate au fost proiecte începute, dar care au murit din lipsă de bani.
Acum, în 2020, la Câmpina mai sunt două echipe: Sportul Câmpina și AS Muntenii Câmpina – joacă în liga a V-a într-un campionat care s-a terminat când a început pandemia.
În acest moment, Câmpina nu mai este nici măcar în prima liga județeană. Talentul nu moare, dar trebuie organizat. M-aș bucura să vin cu plăcere la meciuri la Câmpina, la divizia B, dar nu depinde de mine. Eu sunt doar un nostalgic.
Care este vârful maxim atins de o echipă de fotbal câmpineană?
Câmpina nu a fost niciodată în prima ligă, dar a fost una dintre cele mai bune echipe din divizia B și cu rezultate frumoase și în Cupa României. În 1963, înainte de ultima etapă erau trei echipe cu șanse de promovare în liga I: Universitatea Craiova, Metalul Târgoviște și Poiana Câmpina. Dacă Poiana ar fi câștigat meciul cu Pașcani, era promovată în prima divizie. Dar au fost interese ca să nu promoveze Câmpina – sistemul comunist dorea ca sportul să fie răspândit în toată țara, iar din Prahova era deja Petrolul. Dacă venea și Câmpina nu dădea bine. Jucătorii noștri nu erau interesați de promovare. De-a lungul anilor au mai fost trei, patru ocazii când Poiana a fost aproape de promovare, dar e de reținut că Universitatea Craiova a ajuns în prima ligă, având șanse egale cu Câmpina.
Care a fost cel mai mare fotbalist al Câmpinei?
Cel mai mare fotbalist născut aici a fost Nicolae Georgescu – a jucat de 18 ori în echipa naționalei și de patru ori a fost căpitan. Acest Nae Georgescu a jucat toată cariera la Rapid, era numit Tunaru din Giulești. El este cel mai mare jucător născut la Câmpina.
Dar personalitatea cea mai mare a fotbalului câmpinean a fost Gicuță Ionescu – i se spunea Ionescu 3 pentru că era cel mai mic dintre cei trei Ionești care jucau la Poiana. El a jucat cel mai mult la Poiana, în anii ’50-’60, având 17 sezoane. Apoi a fost un antrenor senzațional, atât la adulți, cât și la copii. El este cel mai mare descoperitor de talente, mari fotbaliști au trecut prin mâna lui.
Romeo Dochia este un alt nume mare al fotbalului câmpinean, luat la Dinamo.
Pe stadionul celor de la Betis Sevilla, martie 2006.
Pe rândul din spate, se vede Marius Lăcătuş, iar lângă el, în sacou şi cu părul alb,
este Marin Radu II. Acesta a fost antrenor la Poiana în sezonul 2004 – 2005.
Este singurul component al echipei Steaua care a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1986
care a avut tangenţă cu fotbalul câmpinean.

Dar care a fost favoritul dvs.?
Favoritul meu a fost Florin Stăncioiu, din tot ce am prins. El a jucat în perioada ’90-’95. Dacă mai juca și acum, avea șanse la echipa națională.
Din păcate, în ultimii ani nivelul fotbalului a scăzut incredibil. La cum era Poiana în anii ’88-’95 ar fi jucat lejer acum în prima divizie. Au fost generații foarte bune. Stadionul era plin tot timpul și oamenii se bucurau de un meci. Acum s-a mai schimbat societatea. Vedeam tabietul oamenilor din ziua de meci – se grăbeau să facă dimineața cumpărăturile, apoi se întâlneau toți pe podul de la Poiana care se umplea de lume.
Profesorul Spulber a avut, zeci de ani, același loc în tribună. N-a lipsit la niciun meci. 
Cum se juca fotbal acum 100 de ani?
La început a fost o frenezie. Lumea abia descoperise fotbalul, dar nu aveau posibilitatea să se înscrie în competiții oficiale: era necesar un teren împrejmuit, plase la porți, etc. Au fost multe cluburi în Câmpina la începuturi, peste 20-30, dar au avut o existență îndelungată și au rămas puternice doar cinci echipe: Principesa Ileana (1920), Venus Câmpina (1922) – echipa satelit a Venus București, Sportul Muncitoresc Câmpina (1926) – aproape de promovare, Steaua Română (1933) și Astra Română (1935).
După război și în timpul comunismului echipele de viță nobilă au fost radiate: Ileana și Venus s-au desființat pentru că nu erau ale clasei muncitorești. Sportul și Steaua au fuzionat și au devenit Rafinăria și Rafinăria ACC. Iar Astra și-a schimbat denumirea pentru că nu concorda cu timpurile – nu erau permise denumiri din perioada interbelică.
Echipa Principesa Ileana (1931), prima echipă de fotbal
a Câmpinei, înființată la 1 septembrie 1920

Ce momente de pe stadion vă amintiți cu drag?
În ’93, Poiana, care era în divizia C, a eliminat în Cupa României Petrolul Ploiești. I-a dat Stăncioiu un gol lui Fane Preda de la mijlocul terenului. Câte meciuri frumoase am văzut la divizia B!Stadionul era plin, altă pasiune, fotbaliștii aveau alt nivel, îi depășeau pe unii care acum sunt în liga I. 
Care a fost ultimul meci pe care l-ați văzut la Câmpina?
Când echipa Fortuna a promovat în divizia B în 2014. Am crezut și în acel proiect, dar s-a terminat rapid.
Dar când ați scris ultima dată, ca ziarist, despre o echipă de fotbal câmpineană?
Am scris mult la Gazeta despre fotbalul câmpinean. Am făcut cronici. Ultima dată când a jucat Fortuna cu Dinamo în Cupa României, în toamna anului 2014 și Dinamo a bătut cu 5-2, nu a fost o victorie ușoară. 
Scrieți de 25 de ani cu atâta pasiune despre fotbal, dar vă place acest sport și din teren? Jucați fotbal?
Nu prea mai joc, nu mă mai țin picioarele. Dar am un meci jucat cu mari nume din fotbal. În 2007, când a venit Hagi la Steaua, s-a făcut un cantonament în Austria și acolo s-a organizat un meci între presă și cei de la Steaua, cu Zoltan Iasko în poartă, Hagi, Adrian Ilie, Teja, Valeriu Argăseală, Marius Ianuli – nepotul lui Hagi, Gigi Becali.
De unde aveți pasiunea pentru fotbal?
Am descoperit mingea pe la 3-4 ani și alte jucării nu mi-au plăcut. Voiam doar mingii, nimic altceva. Pe la 5 ani, aproape de curtea bunicului meu, care stătea pe strada Golești, am descoperit un beci – pe vremea aceea se demolau casele ca să se construiască blocuri. Am găsit ziare legate în colecții și le-am luat pentru că erau imagini cu portari – ulterior am realizat că era ziarul Sportul. Le-am dus în garajul bunicului și le-am decupat. Din păcate le-am stricat, dar eu pe acele ziare am învățat să citesc.
Cine v-a dus la primul meci?
M-am dus singur. Bunicului nu-i plăcea fotbalul, nici tatei și nici fratelui meu. Eu locuiam la ABC, lângă Muntenia, într-un bloc cu doi foști fotbaliști: Neluțu Manta și Viorel Popa. Lumea se aduna în față la Muntenia când pleca la meci la Poiana, iar într-o zi m-am luat și eu după oameni. Aveam 7 ani. Părinții nu s-au îngrijorat, credeau că poate sunt la bunicul, pe Golești, sau la mătușa mea, pe Muscel. M-am dus, deși nu știam cum se intra, nu aveam bani la mine. Însă nu am avut niciun moment de teamă. Copiii intrau gratuit. Apoi, când mai auzeam că pleacă oamenii la meciuri, mă luam după ei. De la 10 ani însă băteam stadioanele frecvent. Urmăream afișele din oraș și știam când sunt meciuri. Cred că mulți copii de vârsta mea au făcut asta.
Dacă tot ați fost pasionat de fotbal încă de mic, nu v-ați gândit să jucați la nivel profesionist?
Am avut niște tentative. Când eram copil jucam mult, dar aveam și alte preocupări pe lângă fotbal. Nu m-am văzut niciodată jucând temeinic. 
Ați transmis mai departe, copiilor dvs., pasiunea aceasta pentru fotbal?
Am două fete – pe cea mare am dus-o pe stadion când avea 10-12 ani, dar niciuna nu este pasionată de fotbal.
Dar pasiunea pentru scris de unde o aveți?
De mic făceam caiete cu rezultatele echipelor de fotbal. Notam tot. Practic, făceam cronici pentru mine. Din acel moment, când am publicat primul text în Jurnalul de Prahova, am știut că asta vreau să fac în viață. Ascultam fotbal la radio, mă uitam la meciuri la TV, iar tata mi-a făcut abonament la ziarul Sportul din ’87, când a văzut că-mi place.
Ce mesaj aveți pentru fotbaliștii câmpineni?
Celor care ne-au bucurat copilăria și tinerețea cu performanțele lor le mai spun, încă o dată, un mare mulțumesc. Am trăit clipe extraordinare alături de ei, pe stadion.
Acum am un singur vis, să văd Câmpina în prima divizie! Dacă a putut Clinceni, Chiajna, Brănești, Curtea de Argeș, sigur poate și Câmpina. Sper să prind momentul ăsta și să vin la un meci la Câmpina în prima divizie.
Ce vă doriți pentru Câmpina?
Pentru Câmpina îmi doresc să se dezvolte cât mai mult. Îl vizitez destul de rar, dar de fiecare dată mi se umple inima de bucurie. Vreau ca acest oraș să fie foarte frumos.
Unde pot găsi câmpinenii cartea dvs.?
Am tot sperat să fac o lansare în oraș, am multe comenzi, dar acum e mai complicat cu pandemia. Voiam ca pe 1 septembrie, când s-au împlinit 100 de ani de fotbal la Câmpina, să fac un meci memorabil cu Stăncioiu, Tismănaru, Dochia, Postolache, Plăvache… A fost gândul meu, dar n-am putut să fac un eveniment. 
(R.A.I.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare