O premieră aviatică la Câmpina, cu un sfert de veac în urmă

Precedente

Evoluția civică și culturală a generațiilor Câmpinei a marcat, și către finele secolului XX, o autentică determinare a păstrării tradițiilor, grație unor spirite active, admirabile conștiințe în propensiunea lor nativă către valorile de înaltă ținută națională. S-a continuat, astfel, epoca Școlii de Zbor fără Motor, de Planorism, activată din 1945, consacrându-se menirea ei prin trecerea la Zborul cu Motor. Atunci, Muscelul – dealul cu memorabile spații de excursie, de petrecere, încă darnic cu peisajele din vremurile lui Grigorescu – a devenit aerodrom de împortanță națională. Cu atât mai însemnat în istorie, cu cât, pe malul băneștean al râului Prahova trona, de 32 de ani, obeliscul cu Vulturul purtător de Cruce ridicat pe locul unde, în 13 septembrie 1913, și-a frânt aripile, laolaltă cu ale aeroplanului său, Aurel Vlaicu!

Premieră națională

Cu un sfert de veac în urmă, într-o zi de sâmbătă, 17 august 1996, prin voința unui mănunchi de parașutiști și aviatori – veterani ai Războiului Doi Mondial –, câțiva cetățeni ai urbei lui Hasdeu-Istrati-Grigorescu, reuniți sub conducerea lui Viorel Grosu – parașutist combatant în al Doilea Război Mondial, au întemeiat prima Filială în România a Asociației Naționale a Parașutiștilor din România, organism al lumii Cavalerilor Aerului tangent la A.R.P.A. – ale cărei hangare, ridicate pe platoul Muscel, au adăpostit planoare și avioanele cu elice, argintii „păsări cu cioc” – cum le numeau, firește că în glumă, bătrânii de-atunci.

Evenimentul

Într-o sală a Grupului Școlar de Petrol din bulevardul Nicolae Bălcescu, peste drum de stadionul numit Steaua Română (situat între Casa Tineretului și fostele hale ale IRA, rase de pe fața pământului), ceremonia a reunit grupul atașat lui Viorel Grosu, alcătuit de Gheorghe Chiriacescu, ing. Alexandru Pirușcă, Ion Donadin, Constantin Dinu, frații Andrei și Toma Vrânceanu, Ion Căprioru și Dumitru Grigore, alăturându-li-se invitații Ligii Aeriene Române de la București, recordmenii în parașutism colonelul în retragere Gheorghe Iancu și Anghel Ciucur. Autoritatea municipiului a reprezentat-o primarul Câmpinei atunci, ing. Horia Tiseanu. Solemnitate emoționantă, între aduceri aminte și prestigioase îndemnuri adresate tinerilor pentru parașutism și aviație, ca sporturi de recreere sau performante, reuniunea a însemnat un omagiu adus confraților celor de față și o predare sui-generis a ștafetei către curajoșii juni ai secolului XXI, reprezentați de Marius Donadin și Ciprian Grosu și adolescentul Constantin Ene. Demersul organizatoric se încheia cu alegerea unei structuri active, aptă să conducă Asociația după toate prevederile în vigoare: președintele Filialei A.N.P.R. Câmpina, Viorel Grosu; secretar, Ion Donadin; cenzor, Gheorghe Chiriacescu.

 

Repere istorice

În programul A.N.P.R Câmpina, reperele de seamă în lărgirea mijloacelor educative și de informare generală au fost alese cele două valori implementate în vatra Băneștiului: Monumentul lui Aurel Vlaicu și Avionul Il 18 adus pe remorci agabaritice, în condiții dramatice pentru DN 1 (E 60), de la Băneasa, pe cheltuială proprie (150.000 lei), cu aviz special de la Poliția rutieră, de Gheorghe Nițu, și instalat lângă Monumentul amintit. În viziunea lui Gheorghe Nițu, avionul omagia visul neîmplinit al lui Vlaicu, și era gândit ca un oportun – relaxant mini-restaurant pentru vizitatorii Memorialului Aurel Vlaicu, pe care mi-l arătase proiectat inginerul energetician Toma Voicu; a rămas doar dosarul, fiindcă și autorul Memorialului, și avionul lui Gheorghe Nițu au pierit!

Somități

Entuziasmat de inițiativa lui Viorel Grosu, colonelul în rezervă Gheorghe Iancu a rostit o incendiară alocuțiune, încântat de pasul confraților din Câmpina, la un moment dat cu lacrimi în ochi. Vedea combatantul în luptele pentru cei morți, împlinirea datoriei către Neam și Țară, pentru cei vii, exemplul imbatabil al misiunilor pentru salvarea Patriei, acesta, de-a lungul anilor de pace, devenind multiplu campion la săritura cu parașuta – și de la 11.000 de metri –, înscriind în carnetul său de parașutist sportiv, peste 6.000 de salturi!!! Alt as al acestei profesii a celor mai curajoși oameni ai văzduhului a fost Anghel Ciucur, ajuns la 90 de ani de viață, maior comandor promoția 1941, primul comandant al primei Școli de parașutism, atunci – în 1951 – pe aeroportul Băneasa, după 23 august 44, comandant al desantului contra trupelor germane de ocupație, alungate din Capitală, multiplu campion la sărituri de performanță. A mai fost de față +88 și Teodor Gheorghiu, fiul seniorului Gheorghiu – directorul Școlii de Planorism de pe Muscel, pe atunci semnificată prin abrevierea foarte sonoră și memorabilă: A.R.P.A.! Un alt nume care a fost amintit să istorisească despre Școala de pe Muscel a fost cel al lui Anania Moldoveanu.

Sediul

Primarul Horia Tiseanu a găsit atunci sprijinul oportun în a oferi, legal, spațiul adecvat activităților oficiale ale A.N.P.R. Câmpina într-un corp de clădiri pe colțul intersectării străzii Griviței cu Bulevardul Culturii, aproape de Liceul Energetic, unde onor conducerea Filialei și-a amenajat interiorul pentru întâlniri, ședințe și rezolvările curente ale problemelor Asociației, decorându-l cu însemnele Aripilor Românești, Tricolorul și o parașută în mărime naturală, capabilă să întrețină cultul și interesul pentru această ingenioasă invenție salvatoare de vieți omenești (apărută în secolul XIV, abia în 1797 a fost experimentată, când Andre-Jaques Garnerin (1769-1823) a sărit din nacela balonului său dirijabil, aflat la 1 000 metri înălțime. În 1802 o experimentează sărind de la 2400 metri altitudine).

Amintirile

Vizitele grupului A.N.P.R. Câmpina la sediul A.N.P.R. București, pe bulevardul Ana Ipătescu, au alternat periodic. Una, de amploare, fastuoasă, a găzduit-o Institutul Național de Medicină Aeronautică „General Aviator Dr. Victor Athanasiu”, ocazionând depănările multora dintre cele mai incredibile întâmplări trăite de piloții și parașutiștii ambelor grupări, prezidate adesea de generalul comandor de Aviație Ioan Di Cezare – figură celebră a zburătorilor noștri în anii Războiului Doi Mondial, conversațiile și discursurile animând agape consistente. În asemenea momente, amintirile explodau în povestiri uimitoare, uneori neverosimile – pentru că erau amănunțit relatate de eroii lor. Printre ei, Ion Caragea, Romeo Hârjoabă, Gheorghe Katay, Alexe Rus, Nicolae Marinescu și (!) Cristina Vega. Cu un asemenea prilej, oaspeții și gazdele au privit cu vădită încântare Expoziția colecționarului de însemne aviatice (insigne, medalii, brevete, diplome, brelocuri), însumând circa 30.000 de astfel de piese, aparținând maiorului Marius Popescu, elogiat – cu zel și patetică aducere-aminte – de așii parașutismului Gheorghe Iancu, Constantin Mateescu și Ilie Șerbănuț. Reuniunea a marcat atunci 50 de ani de parașutism românesc. Spectaculoasă a fost suita de amintiri a faimoasei Sandală Agachi, la activ cu 47 de ani de aviație – parașutism și planorism – personalitate remarcabilă a lumii Cavalerilor Aerului, căruia, cucerit de adevăruri trăite de el, generalul de aviație Tiberiu Irimia i-a cântat, dezlănțuit, la acordeon…!

Ce nu se știa

Asemenea oricăror luptători sub arme, și parașutiștii au obiceiul, chiar patima deconspirării unor pățanii care celorlalți li se par aberații, exagerări, sfruntări.
Povestea Anghel Ciucur, președinte de onoare al A.N.P.R. Câmpina: „Nu oricare din elevii Școlii de parașutism pe care o conducem a avut tăria să reziste „botezului” obligatoriu care îl califica parașutist, după probele neapărat trecute între cer și pământ. Comandam, la Clinceni, imediat reînființată în 1950, Școala de parașutiști militari. Curenții de aer îi purtau pe mulți contra direcțiilor pe care erau îndrumați să se deplaseze, aterizarea fortuită prin păduri complicându-le existența, sârmele de telegraf, de telefonie, de înaltă tensiune periclitându-le multora viața. Peripețiile luau proporții hazoase când atâția dintre parașutați fie rămâneau „spânzurați” în rămurișurile arborilor unul într-altul, fie atingeau zone întinse acoperite cu scaieți, cu ciulini sau mărăcini – contact care îi arunca în disperate gesturi de strângere a parașutelor; atunci ei înșiși se răneau târâți de cupola parașutei prin puzderia spinilor și mărăcinilor, în timpul impactului terestru…!”
Și continuă venerabilul Ciucur: „Contrar minimei reguli de a-ți salva viața în cazul în care parașuta „de serviciu” nu se deschidea ori se deteriora în timpul coborârii, am sărit – și ca mine, aproape toți elevii acelei promoții, 1950 – fără parașuta de rezervă, acea parașută ținută sub abdomen, în față, accesoriu fără de care n-aveam voie să plecăm în lansări! Am fost admonestat, din fericire între patru ochi, dar riscasem; după cum se spune în popor, oamenii de genul nostru nu sunt întregi la minte…! Un ziar francez care se difuza pe atunci în București, țin minte că titrase – îmi traducea titlul un absolvent de Drept și Filozofie – „Parașutiștii români de la Clinceni și Băneasa au înnebunit! Sunt unici în lume! Ei sar fără parașutele de rezervă! Sunt cu toții nebuni!!!”
Moartea unuia din componenții Școlii militare au silit autoritățile să legifereze, după octombrie 1950, echiparea fiecărui parașutist cu parașuta de rezervă.
„Era s-o pățesc rău de tot!”, spunea locotenentul planorist Constantin Dinu, împătimit toată viața de fotografie. „Am urcat cu planorul deasupra Craiovei, doar cu aparatul de fotografiat, în grabă, uitând parașuta de rezervă! Colegii au râs copios – „Păi și noi tot așa am zburat… Tăcem in corpore, artistule, da?”. Să adauge ceva destindere, blondul locotenent craiovean întrebă asistența: „Rezerva cred eu că trebuie dublată, dacă sărim deasupra localității Cornu, unde am auzit că există un întins strat de goluri de aer, domnii mei! Ce ziceți de asta?”

Viorel Grosu

Născut în 1935, în Câmpina, decedat în 2017, la Blejoi. A condus Filiala ANPR 9 ani. Dintr-un interviu luat în 2001: „Despre colegii de echipă cu care am făcut parașutismul, îmi amintesc de domnii Ion Donadin, Dumitru Tărăcilă și Ion Bădoiu. Prima data am sărit de la 700 metri, topit de frică, convins că nu sunt compatibil cu acest „sport”. Dar n-am rezistat și am cerut și efectuat următorul salt, de la 1.000 de metri! Cu o parașută tip Schovet, principala; a doua, rezerva, tipul Aurel Vlaicu, lucrată manu propria, de dl colonel Gheorghe Iancu – a cărui vocație – parașutismul – este comentată pe măsura faptelor d-sale uimitoare, în cartea „Vulturii Cerului”, scrisă de dl. Nicolae D. Pangică, el însuși un «Cavaler al Aerului»!”

Constantin Mudava

Decupez din interviul cu controversatul bioterapeut, născut pe 9 aprilie 1935, plecat printre stele în martie 2018, interviu luat în 5 ianuarie 2000: „Sunteți primul ziarist căruia îi destăinui o bucurie pe care am trăit-o aici, în Câmpina, acum circa 50 de ani, la cursurile Școlii de Zbor fără motor, pe Muscel. Am brevet de pilot planorist, în urma pregătirii pe care am făcut-o sub conducerea unui comandant-instructor care se numea Brănescu, precum și a unui foarte curajos zburător, maestru în planorism, care se numea Pety! Îi datorez recunoștința mea pentru că m-a desăvârșit ca pilot, ca om al curajului înălțimilor atâta de frumoase, care împrejmuie Muscelul. La 16 ani, datorită d-lui Pety, zburam deasupra Câmpinei, peste imense grădini cu pomi fructiferi, peste porumbiști întinse și case pitorești. Pilotajul desăvârșit în compania acestui instructor Pety mi-a îngăduit să zbor în timpul exercițiilor la care am luat parte și la Pitești, la Geamina, precum și pe Strejnicul de lângă Ploiești. Învățasem să zbor pe planoare extrem de sensibile și de bine construite, mărcile Icar, Hohai și Beby. De multe ori visez scenele de atunci, deci memoria mea lucrează, iar amintirile de acest fel îmi dau o vitalitate aparte!”

Final

Avionul Il 18 a fost tăiat cu aparatele de sudură, din ordinul prefectului Prahovei de atunci (fiindcă de pe o scară fără protecție, un copilaș, voind să intre în fuselaj, a murit urmare căzăturii fatale, de la trei metri înălțime), iar segmentele au fost aruncate sub malul râului Prahova, pradă „afaceriștilor” cu metale. Viorel Grosu, mutat între timp la Blejoi, s-a stins! Sediul A.N.P.R. a fost desființat, echipajul se destramă…!
Ca în vorba latinului: „Panta rhei”! – „Totul curge”!

Serghie Bucur