Reportaje

Casa Speranței – așezământul în care prind viață visurile copiilor abandonați

Măicuţele Congregaţiei „Surorile Sfântului Iosif din Aosta” au venit la Câmpina în anii ’90, după 15 ani de misionariat în Madagascar
Din 2001, în Câmpina, pe strada Nicolae Bălcescu, la numărul 3G, funcționează un centru social pentru îngrijirea copiilor abandonați sau defavorizați din diverse alte motive. Este cea mai mare instituție socială privată de acest fel din Câmpina și printre cele mai mari din județul nostru, dacă nu chiar cea mai importantă din întreg ținutul Prahovei.  Nu vorbim despre o instituție de stat, ci despre una privată, administrată de o organizație neguvernamentală, Asociația „Casa Speranței” Câmpina, rod al muncii câtorva măicuțe catolice din Congregaţia „Surorile Sfântului Iosif din Aosta”, care au venit din Italia în România, la începutul anilor 1990, ca să realizeze o nobilă misiune: aceea de a sluji interesele unor comunități din țara noastră, ce se deschidea spre lume după multe decenii de comunism. „Surorile Sfântului Iosif din Aosta” este o congregație religioasă de drept pontifical (catolică), înființată în 1650, în Franța, la Puy-en-Velay, de Jean-Pierre Médaille, preot iezuit. Surorile se dedică instruirii și educației creștine a copiilor și tinerilor, îngrijirii persoanelor în vârstă și bolnave, precum și apostolatului misionar. Congregația este prezentă astăzi în multe țări din lume, unde măicuțele sunt trimise pentru a deveni „semințe generatoare de comuniune, prin slujirea umilă și simplă a tuturor, în primul rând a celor mai slabi”.
Câmpina – un loc ales
Pentru misiunea lor, surorile au ales comunitatea locuitorilor dintre Prahova și Doftana, un loc care s-a dovedit încă o dată binecuvântat de Dumnezeu nu doar prin geografia protectoare ce i-a fost hărăzită (fără inundații și furtuni, cu multe zile însorite), ci și prin calitatea oamenilor care populează zona; localnici sau oameni veniți din zări mai mult sau mai puțin îndepărtate. Măicuțele sosite tocmai din Italia, după ce au analizat neajunsurile populației locale, au decis că cei mai neajutorați sunt minorii abandonați sau marginalizați și au decis înființarea unui centru de protecție și îngrijire a minorilor.
Sora Marisa, una dintre co-fondatoarele asociației, ne-a declarat următoarele: „În 1993, șefele noastre din Italia au decis să deschidem o misiune în România. Prin urmare, am fost mutate din Madagascar, după 15 ani de misionariat în Madagascar, și am decis să ne stabilim în Câmpina și să ne dedicăm cauzei minorilor abandonați, fiindcă aceștia nu au putut face nicio alegere, ei au ajuns în dificultate nu din cauza unei opțiuni proprii. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, cu toții suntem copiii lui Dumnezeu, dar cei mai mici sunt și cei mai nevinovați, și merită toată grija noastră”.
La început, „Casa Speranței” a funcționat într-o casă bătrânească, situată pe strada George Barițiu. Primii doi copii au fost luați de pe stradă și dați în îngrijire măicuțelor, în același an, 1993, al începutului misiunii. Erau copii proveniți dintr-o familie destrămată, care nu putea să mai aibă grijă de ei. La scurt timp, numărul minorilor dați în plasament Asociației „Casa Speranței” de către Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova a crescut rapid, astfel că, după câțiva ani, măicuțele aveau în îngrijire zeci de minori din diferite localități prahovene. Printre ei, chiar nou-născuți de câteva zile. „O parte dintre aceşti copii pe care îi îngrijim sunt părăsiţi, iar o parte sunt din familii foarte sărace. Sunt copii sănătoşi, foarte inteligenţi, care merg la şcoală. Noi suntem o comunitate de cinci măicuţe, congregaţia a construit casa, apoi cei din conducerea ei ne-au zis: Descurcaţi-vă!”, își aduce aminte sora Marisa.  După cinci ani, cu fonduri trimise din Italia, în 1998, s-a început construirea actualului centru social. Clădirea inițială – cu multe dormitoare, bucătărie, săli de mese – a fost gata în martie 2001. La inaugurarea centrului pentru copii a participat IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, păstorul romano-catolicilor din Muntenia, Oltenia și Dobrogea, dar și o mulțime de oficialități de la Ploiești și din Câmpina. În noul imobil, măicuțele s-au mutat cu cei 30 de copii pe care îi aveau în grijă la acel moment. Apoi, fiindcă legislația în domeniu a suferit modificări, Casa Speranței, care a reprezentat, de-a lungul anilor, casa multor zeci de copii aflați în dificultate, a fost extinsă cu anexele prevăzute de lege: săli de studiu, sală de sport etc.
Dezvoltare cu fonduri europene
Printr-un proiect derulat cu fonduri ale Uniunii Europene, complexul de la Casa Speranței s-a extins considerabil prin modernizarea unui imobil situat în imediata vecinătate. În mai 2014, s-a încheiat proiectul european  „Dezvoltarea Centrului Social al Asociaţiei Casa Speranţei – Câmpina”, care a avut o valoare totală de aproximativ 3,3 milioane lei, din care 85% au fost fonduri europene nerambursabile (peste 2,2 milioane lei), 13% contribuţie de la bugetul de stat (336.000 lei) şi 2% contribuţia Asociaţiei „Casa Speranţei” (circa 52.000 lei). Proiectul s-a derulat pe o perioadă de 18 luni şi a constat în modernizarea completă a unui corp de clădire, cu peste 300 metri pătrați de spaţii noi pentru activităţile centrului. Acest corp de clădire este dotat cu aproape 50 de panouri fotovoltaice pentru producerea apei calde, iar reţelele sale de utilități au fost complet reabilitate şi suplimentate. Toate spațiile clădirii au fost dotate corespunzător cu  mobilier adecvat, aparatură casnică, materiale educaţionale, sportive şi echipamente IT. De acest nou corp de clădire al Asociaţiei „Casa Speranţei” vor beneficia băieții mai mari (cu vârste între 13 și 18 ani), iar în clădirea de la stradă, cea inaugurată în 2001, sunt găzduiți copiii mici și fetele cu vârste mai mari.
Copii îngrijiți cu multă dragoste
„Când am venit în misiune, în toamna lui 1993, împreună cu alte două surori, am văzut zăpada după 15 ani, răstimp în care, cum v-am spus, am fost în misiune în Madagascar. O lună de zile ne-am întâlnit cu oameni din oraș, cu multe mame din familii dezorganizate, dar nu numai, și am hotărât să punem bazele unei asociații de protecție a copiilor. Pe toți copiii pe care i-am avut în plasament i-am îngrijit cu toată dragostea. Am avut copii care nici nu puteau să vorbească, dar care astăzi sunt de nerecunoscut: sociabili, cu ochii senini, inteligenți, adaptați să facă față relațiilor cu semenii lor. Îmi aduc aminte că am avut o fetiță tare drăguță și simpatică, pe care am îngrijit-o părintește. Poate mai bine decât părinții ei, care nu aveau posibilități financiare corespunzătoare. În urma unei operații nereușite din cauza unor complicații grave, i-a fost amputat un picior, la câteva luni. La noi a ajuns când avea vreo șase luni. La început, am ajutat-o să meargă, ținând-o de subțiori. Desigur, era un mers în salturi. După o vreme, Odeta, să-i zicem așa, urca singură scările, ajutându-se de coate și de singurul ei membru inferior. Am dus-o la un mare spital de ortopedie din Italia, la Bologna, unde a fost îngrijită foarte bine. I-a fost pusă o proteză performantă, de mare calitate, cu care, încet-încet, a putut să meargă normal, ca orice copil obișnuit. Din șase în șase luni pleca la Bologna, ca să i se schimbe proteza în funcție de creșterea copilei. O vedeam că era tare bucuroasă fiindcă putea merge, bucurie pe care ne-o transmitea și nouă. În ciuda dizabilității sale fizice, Odeta a făcut înot, pentru că în plăcea foarte mult acest sport, obținând chiar rezultate bune la competiții naționale. Când era în apă nu îți dădeai seama că are doar un singur picior, așa de bine înota. Pentru că proteza o dădea jos atunci când intra în apă. Apoi, fata a fost luată în plasament de o familie din Italia. Astăzi are 18 ani și de fiecare dată când vine în România ne vizitează și ne mărturisește că nu va uita niciodată cât de bine am îngrijit-o”, ne povestește sora Marisa.
Odeta nu este singura sportivă de excelență care s-a ridicat dintre copiii de la Casa Speranței. Cazul ei este impresionant, pentru că și problema ei de sănătate este impresionantă, ca și faptul că își folosea în apă singurul ei picior precum își folosește sirena coada pentru a înota. Odeta a fost mica sirenă de la Casa Speranței.  „Eu am venit, tot din Madagascar, la câteva luni după deschiderea centrului nou, de pe strada Nicolae Bălcescu”, ne mărturisește sora Françoise, cea de-a doua interlocutoare a mea, care a ținut să precizeze: „În prezent, avem copii cu vârste cuprinse între 3 ani și 17 ani și jumătate. Noi avem grijă de ei până la 18 ani, dar înainte de împlinirea majoratului, facem demersuri pentru a le găsi o slujbă și o locuință decentă. Dacă urmează studiile la o facultate, îi ținem până la 26 de ani. Toate surorile ne sfătuim și luăm împreună hotărâri în orice problemă. O soră se ocupă cu protecția minorilor în relația cu autoritățile, o altă soră se ocupă de copiii mici, alta de fetele mari, alta de băieții mari. Însă deciziile le luăm împreună, în unanimitate. Întotdeauna, în Casa Speranței rămân două-trei surori, nu părăsim niciodată toate această clădire. Minorii de care avem grijă îi împărțim după gen și după vârstă. Avem educatoare care îi ajută să își facă temele, dar avem și două profesoare, de matematică și de limba română, care vin periodic să facă pregătire cu ei, adică nu temele primite la școală, ci lucruri mai dificile, care să îi pregătească pentru viitoarele examene”.
Campioni naționali la judo
Așa cum Odeta a excelat în natație, și alți copii au obținut performanțe sportive, în special la judo. Acum câțiva ani, Marius Iordache, un antrenor de judo, lucra cu copiii de la Casa Speranței aproape zilnic. „Pentru un oraş mic, cum e Câmpina, sunt rezultate extraordinare. Avem campioni naţionali, vicecampioni naţionali, la individual sau pe echipe. Avem medaliaţi la multe competiţii prin ţară, dar este şi un copil medaliat la un campionat european. Lucrăm mult, facem antrenamente de cinci, şase ori pe săptămână, în funcţie de competiţiile la care trebuie să ne prezentăm”, a declarat presei, la acea vreme, antrenorul de judo Marius Iordache. Erau vremuri când marea familie numită Casa Speranței din Câmpina dădea multe speranțe în judo-ul românesc.
Un copil neplănuit nu este o greșeală, este un destin
Mulți copii din acest așezământ își cunosc familiile naturale, care vin să îi viziteze câteodată. Cea mai mare dintre fete mi-a mărturisit că nu îi poartă pică mamei sale, fiindcă a abandonat-o la maternitate, pentru că „n-o fi avut bani să mă crească, ce era să facă, săraca!”.  Speranța le înnobilează sufletele copiilor de la Casa Speranței. Toți minorii sunt bine îngrijiți și educați, dar niciodată răsfățați. „Un copil neplănuit nu este o greșeală, este un destin”, stă scris într-o postare pe pagina de Facebook a Asociației. În fiecare zi de plasament, surorile au grijă să le făurească minorilor un destin sănătos. Bazat pe morală, bună educație, dragoste de semeni și de Dumnezeu. „Noi vrem să îi învățăm pe minorii noștri să se descurce singuri în viață. De aceea, îi transportăm la și de la școală doar pe copiii mici. Cei mai mari trebuie să se descurce singuri, le cumpărăm abonamente și se duc singuri la școală. Tot în ideea de a-i învăța să își făurească singuri un destin, să se obișnuiască de mici cu realitățile și greutățile vieții, nu i-am dat pe toți la aceeași școală generală, ci la mai multe școli din mai multe localități aflate în jurul Câmpinei. Astfel, vrem să îi integrăm mai bine în societate, să îi învățăm să socializeze în condiții diferite, nu toți în aceleași condiții și în același mediu școlar. În acest fel, fiecare își va dezvolta mai bine personalitatea”, conchide sora Marisa.
Sigur, Casa Speranței nu este acasă. Dar este o casă a dragostei pe care acești minori nu au găsit-o la părinții lor biologici, ci la măicuțele din congregația amintită, precum și la personalul de serviciu, care are un comportament fără cusur în relațiile cu acești minori. Pe fețele senine ale minorilor, în special ale celor mai mari, poate că se mai așterne uneori, pentru scurt timp, nostalgia, dar speranța că viața lor are încă un sens le strălucește în ochi, transformându-le „ferestrele sufletului” în nişte stele pline de lumini în fiecare zi. Speranța că nu sunt singuri pe lume, că sufletele lor nu se vor rătăci niciodată, la căldura celor din marea familie care trăiește frumos în casa de pe strada Nicolae Bălcescu, nr. 3G, din Câmpina. În Casa Speranței…
Adrian BRAD

5 Comentarii  

  1. Bună ziua vreau sa vb și eu cu sora Marisa sau cu sora Nicoleta sau cu sora celestina sunt cezariana fata care a stat acolo an cămin sau lăsații un nr an comentări sa va sun a-mi este foarte dor de voi va iubesc

  2. Sunt cezariana vreau sa vb cu sora Marisa sau cu sora Nicoleta sau cu sora celestina sunt cezariana mie dor de voi și vreau ne aparat sa vb cu voi va iubesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare