Doamna Mladin, casieră patru decenii la Cinematograf: „Viața mea acolo a fost toată!“

Elena Mladin sau doamna Lenuța, cum o știu mulți câmpineni, s-a dedicat serviciului întru totul. Nu a avut zile libere. Nu a știut ce e aia duminică sau zi de sărbătoare petrecută în familie. Trebuia să fie prezentă la cinema. A fost iubită și respectată. Nu s-a certat cu nimeni și nu a fost tentată să fugă în lume cu banii din casierie. Totuși, pentru Câmpina și câmpineni, Elena a făcut mai mult decât să vândă bilete la film! A fost negustoare de speranță!

Fire iubitoare și caldă, întotdeauna îmbrăcată elegant ca să le ofere câmpinenilor o experiență frumoasă de relaxare, Elena Mladin era mereu la cinema, ștampilând cu sârg bilete și încasând bani. Cu toate acestea, într-o viață de om, filmele văzute de ea pe marele ecran sunt atât de puține încât aproape lipsesc. Pentru cineva care petrecea zi de zi mai bine de 12 ore în cinematograf, acest lucru pare imposibil. Dar, asemeni cizmarilor care nu au cizme, casiera Elena nu a avut timp să se bucure de poveștile de viață ce se proiectau dincolo de cortinele vișinii. „Nu aveam când. Cine îmi făcea banii de bancă? Cine îmi încheia situațiile? Trebuia să dăm rapoarte cu realizările pentru filme științifice, filme pentru copii, filme românești, dădeam totalul încasărilor. Nu era de glumit!“, explică ea acum.

Are aproape 92 de ani, dar nu-i arată. Mintea îi este lucidă, iar vremurile tulburi pe care le-a trăit nu au reușit să-i umbrească veselia și nici să-i șteargă zâmbetul de pe chip. Povestește cu drag, derulând din amintiri întâmplările frumoase ale copilăriei petrecute cu picioarele goale prin grădini, dar marcate de război și bombardamente, apoi vremurile când era o tânără domnișoară ce lucra cu entuziasm și până când, chiar aproape de pensionare, lua în mașina ei toți nepoții și copiii de pe stradă ca să-i aducă la film.

A lucrat aproape patru decenii în cinematografele din Câmpina: mai întâi la cel muncitoresc, apoi la Sala Monovici – un cinematograf de lux de pe Bulevard și, în cele din urmă, la cinemascopul câmpinean – Cinematograful 23 august din centrul orașului, unde și-a petrecut 25 de ani din viață. „Era nou! Se făceau simpozioane, veneau artiști de la București. Era frumos odată… dar acuma nu mai e!“, spune ea oftând îndelung.

Pentru a o cunoaște mai bine pe doamna Elena Mladin, inima cinematografului din Câmpina, trebuie să ne întoarcem în timp preț de 7 decenii și ceva. Suntem tot în urbea noastră, însă intrăm într-o cu totul altă atmosferă, de parcă am privi printr-un filtru de cinema. Sunt primii ani de după război, iar aici Elena Mladin nici măcar nu poartă numele acesta de familie, cel puțin nu încă. Vedeți doar o tânără frumoasă de 18 ani, cu părul șaten și ochii căprui, care încerca să-și croiască un rost în viață. Primul pas a fost să învețe stenodactilografie, o îndeletnicire cerută la acea vreme. Părinții au trimis-o la cursuri doi ani, dar Elena, fire blândă și plăcută, a exersat suplimentar și în biroul unei rude ce lucra la Casa de Asigurări Sociale din Câmpina. Nu știa că aici avea să-și cunoască și viitorul soț, „un bărbat frumos, înalt, brunet“, mai mare cu 10 ani, care i-a fost alături până la ultima suflare de viață. Fata s-a implicat și în activitățile Uniunii Femeilor Democrate din România (UFDR). Chiar dacă asociația nu răzbit prea mult pe vremea comunismului, după cum e lesne de înțeles, i-a oferit tinerei ocazia de a avea primul loc de muncă, la căminul Ada Marinescu, pe postul de educatoare. Aici avea grijă de copii micuți, dar făcea lecții și cu cei mai mari, câțiva dintre ei fiind de vârste apropiate. După un timp, un buchet de flori primit de la unul dintre acești orfani, „Boca, un elev de liceu înalt“, cum și-l amintește Elena, i-a adus discuții cu viitorul soț care tocmai atunci venise s-o viziteze. Această întâmplare i-a condus următorii pași înspre cinema. „Măi Lenuța, trebuie o casieră la cinematograful muncitoresc. Nu vrei să te duci acolo? Îți fac eu o relație“, i-a spus o fostă colegă de școală. Și de aici a început totul.
Pentru că știa să bată la mașină, Elena a fost „rugată“ să facă muncă voluntară pentru partid. „Dacă te angajezi casieră, trebuie să lucrezi la secția de Propagandă și Agitație, să bați la mașină, mi s-a zis. Dimineața eram acolo, iar după-amiază vindeam bilete la orele de spectacol. Erau oameni cumsecade, iar eu eram doar un copil“, povestește ea acum.

În astfel de vremuri, de după război, când încă nici nu se inventase televizorul color, mersul la film și la spectacole era singura distracție. Cinematograful muncitoresc era la o cantină: ziua se servea mâncarea, iar după-amiază se aerisea locul, se rabatau mesele și devenea un spațiu de distracție. După nici un an, i s-a oferit postul de casieră la celălalt cinematograf din Câmpina, la Sala Monovici, situat pe Bulevard, la intersecție cu strada Plevnei. „Era foarte elegant, select. Ce loje avea! Vara era foarte frumos. A făcut rău că nu l-au îngrijit și l-au dărâmat“, amintește doamna Elena. Aici a fost casieră vreme de 13 ani, după care a preluat activitatea noului cinematograf, ce abia se construise în centrul orașului, cinemascopul câmpinean. Nu s-a gândit niciodată că va ieși la pensie de aici. „Am rămas la cinematograf, dar cu gândul că nu stau mult, că nu-i plăcea bărbatului meu. Nu aveam sărbătoare, nu eram cu el niciodată. Toate duminicile, toate sărbătorile, de Paște, de Crăciun, Anul Nou, 23 august, 1 mai – eram acolo că venea lumea la film“, explică ea. Și totuși viața s-a derulat înainte, iar Elena nu s-a îndurat să părăsească această scenă. „M-am căsătorit, am avut primul copil la 21 de ani, am zis că îmi iau drepturile, cele 3 luni, și apoi plec. Dar nu am mai plecat. De câte ori voiam, mă sfătuia contabilul șef să nu o fac. Și uite așa, mai rămâneam până când, în final, am avut 38 de ani de activitate numai acolo“, adaugă ea acum.

Dar Elena Mladin a fost mai mult decât o simplă casieră. „Nu doar încasam banii, ci țineam și o mică contabilitate. Mă duceam la bancă, mă ocupam de salarii, viza pe bilete, cheltuieli, de toată partea administrativă“, detaliază ea. Însă, pe lângă această conștiinciozitate, a mai avut o altă calitate de dorit de către orice angajator. „Pe mine nu m-a tentat banul niciodată. Aveam posibilități să iau, dar nu mi-a trebuit nimic. Nu am vrut să înșel pe cineva“, argumentează ea.

Cinematograful nu-și lua pauză nici în zilele de lucru. „În fiecare zi se dădeau filme, de dimineața de la 10.00 până seara la 11.00. Nici nu făceai față. Erau 440 de locuri și nu ajungeau. Se dădeau bilete și în picioare. Așa a fost în toți anii, până în 1985 când am ieșit la pensie“, își amintește ea. „La filmele indiene era omor. Stătea lumea pe scări și în picioare, măcar să le audă. Altă distracție nu era“, completează și Daniela, nepoata ei. De altfel, copilăria sa a fost marcată de filme și își amintește cum petrecea zile întregi în sala de spectacol. „Mătușa avea un Wartburg și îl încărca cu copiii de pe stradă, cu nepoți și ne ducea pe toți la cinematograf. Mare parte din copilăria noastră acolo ne-am petrecut-o. Umblând prin sală am văzut și cum se punea pelicula. Am urmărit toate filmele posibile și imposibile, iar cele mai bune locuri din cinema erau pe rândul 14“, își amintește ea cu drag. Ține minte chiar și uniforma mătușii, un halat gri sau bleumarin, cu guler alb brodat. „Eram foarte pusă la punct când mă duceam la serviciu. Îmi vopseam părul, îl tapam. Niciodată nu mă duceam nearanjată. Chiar și pe bicicletă, înainte să-mi iau mașină, mergeam cu rochiță albă“, subliniază doamna Elena.
Însă cel mai mult pe nepoțică a impresionat-o ghereta de casieră, foarte strâmtă, unde avea teancuri peste teancuri de bani pe masă. „Mirosea numai a bani, hârtie și tuș, cu care ștampila locul biletelor. Avea acolo și un seif mare de metal, unde ținea banii“, adaugă ea.

Și nu doar cu nepoții și vecinii a fost îngăduitoare, ci Elena îi privea cu ochi blajini și pe copiii sărmani care veneau la cinema, dar care nu aveau bani să cumpere un bilet. Îi lăsa înăuntru și pe ei, să se bucure de imaginile care prindeau viață pe marele ecran. Și nu s-a plâns niciodată de programul de lucru. „Dacă vă spun că plecam dimineața la 8 și mai veneam seara la 10! Era nevoie să fiu acolo, eram angajata lor“, argumentează ea. „A fost serviciul foarte greu, dar m-am descurcat. Sunt foarte mulțumită că nu am avut vreodată probleme cu șefii mei. Nu m-am simțit epuizată. Mi-a plăcut. Viața mea acolo a fost toată!“, a mai completat ea.
Chiar dacă și-a dedicat aproape toată viața serviciului, sacrificând duminici și zile de sărbătoare, Elena nu și-a neglijat familia. „Nopțile spălam și găteam. Părinții mi-au crescut copiii când erau mici, apoi îi luam la mine și făceam lecțiile. Când s-au făcut mai mari, au stat acasă și au învățat. Am avut copiii buni, nu-mi lăsau farfurii murdare, mai dădeau cu aspiratorul. Soțul se mândrea cu mine, mă lauda la colegi. A fost înțelegere și ne-am ajutat“, spune ea cu bucurie în glas.
Un lucru e curios totuși. Chiar dacă a lucrat aproape patru decenii în cinematografe, Elena Mladin nu s-a bucurat de filme. Nici măcar după ce a ieșit la pensie nu și-a făcut timp de ele. „Nu mă omor după filme“, spune ea scurt. „Îmi plac filmele serioase, de viață, nu cu bătăi și împușcături, nu destrăbălate“, subliniază ea.

Și pentru că în toți acești ani nu a reușit să fie acasă la ceas de sărbătoare, la aniversarea vârstei de 90 de ani a primit un dar neașteptat. „În viața mea de toată zilele a fost numai muncă și familie. Iar când am împlinit 90 de ani, băieții mei și nepoțica mi-au strâns toate neamurile din toată țara și am fost vreo 80 de persoane la un restaurant de patru stele unde m-au sărbătorit. Dacă ați ști dvs. ce primire mi-au făcut! Muzică, multe flori, strigau „Regina Angliei!“ pe melodia „Mulțumesc, iubită mamă!“. M-au gătit, nurorile m-au coafat și m-au aranjat din cap până în picioare. Faptul că au venit toți de peste tot am avut o mulțumire sufletească nemaipomenită“, spune ea acum, cu bucurie în ochi.
Sezon după sezon și deceniu după deceniu, în cei aproape 92 de ani de existență, orașul și lumea din jurul Elenei Mladin s-a schimbat complet. „Când aveam eu 8 ani, altfel era viața pe aici! Noi, copiii, umblam cu picioarele desculți, ne trimiteau părinții cu vacile pe câmp, ne dădeau voie la scăldat, dar ne puneau și un sac în mână, să mai adunăm niște lemne. Era frumos, ne jucam. Am avut fântână în curte. Am băut apă cu gălețica și cu cana ani de zile, de pe prundul gârlii. Atunci era casa și vaca, nu casa și mașina. Avea lumea oi, porci, grădini, pomi și toate erau ale noastre. Mâncam porumbe, gherghine, măcriș, iarba caprii, fragi, toate prostiuțele. Nu era șoseaua. Ce grădini au fost aici! Acum nu mai e nimic“, încheie povestea doamna Elena. Iată cum, în final, viața bate filmul.

R.A.I.