Editorial

Scrisoarea lui Guran

Din păcate, săptămâna trecută, capul de afiş al preocupărilor politrucilor locali şi al celor aleşi de noi să ne conducă în administraţia locală a fost scrisoarea lui Guran adresată câmpinenilor înaintea Anului Nou şi nu sărbătoarea zilei oraşului, care a împlinit 508 ani de la prima atestare documentară şi nici sărbătoarea celor 161 de ani de la naşterea geniului culturii române, Mihai Eminescu. Cele două evenimente s-au consumat extrem de discret, aproape în clandestinitate, fără a avea privilegiul de a fi mediatizate în conferinţe de presă precum scrisoarea lui Guran. Ba, mai mult, la festivitatea de deschidere a „simpozionului istoric” organizat (pe 10 ianuarie şi nu pe 8, cum era normal) la Casa Tineretului, de ziua oraşului, primarul Tiseanu a ţinut să aducă în discuţie (în faţa unui auditoriu total dezinteresat de acest subiect) scrisoarea lui Guran, ca pe un mijloc de propagandă electorală care atacă „marile realizări” ale administraţiei locale. Vă daţi seama ce pătruns era primarul de ziua oraşului pe care îl conduce şi în care s-a născut, dacă încă mai visa la scrisoarea lui Guran după aproape două săptămâni de la lansarea acesteia pe piaţă! Multă vreme, săptămâna trecută, m-am întrebat care este logica tărăboiului mediatic iscat de politruci în urma scrisorii lui Guran şi câte frisoane le poate provoca un petec de hârtie semnat de liderul unui partid de opoziţie, dacă au uitat aproape cu desăvârşire de cele două evenimente importante din viaţa oraşului. Răspunsul l-am aflat mai târziu. În scrisoarea lui Guran nu se făcea vorbire despre istoria de 508 ani a oraşului şi nici despre Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. Acolo se aducea în discuţie incompetenţa, slugărnicia şi despre cum ajunge banul public în buzunarele unor şmecheri care se căpătuiesc cu largul concurs al celor care azi se simt ameninţaţi.
Scrisoarea lui Guran, din punctul meu de vedere, este reacţia normală a unui partid de opoziţie, care în orice democraţie trebuie să critice puterea, atunci când are motive. Ea a adus în prim-plan o chestiune destul de mediatizată (aşadar, nimic nou) şi anume modul în care autorităţile locale înţeleg să cheltuiască miliarde pentru lucrări edilitare care în mod normal nu ar trebui să coste atât – în cazul nostru sensul giratoriu din imediata vecinătate a Complexului Fibec.
Scrisoarea lui Guran nu a deranjat prin readucerea în discuţie a acestui subiect, ci prin faptul că informaţia a ajuns în mii de case ale câmpinenilor şi astfel Guran a încălcat o lege a tăcerii care funcţionează între politruci de cel puţin 21 de ani.
Scrisoarea lui Guran i-a speriat pe toţi cei care azi sar ca arşi nu pentru cele 5,5 miliarde lei vechi cheltuite la giratoriu pe câteva borduri şi o mână de asfalt – care nu sunt, de fapt, decât vârful icebergului -, ci pentru următoarele posibile dezvăluiri care ar aduce în discuţie alte zeci de miliarde cheltuite după ureche, ca să nu zic după înţelegeri politice bine stabilite. Dacă citiţi cu atenţie printre rânduri în ziare, veţi observa că prinţişorul pedelist Marian Nistor a şi anunţat, în conferinţă de presă, cu scopul evident de a-i minimaliza efectul, că Guran va arunca pe piaţă şi alte informaţii de acest gen.
Scrisoarea lui Guran cred că a făcut mult mai mut decât a gândit iniţial semnatarul ei şi anume a adus în prim-plan adevărata faţă a unor oameni politici, aleşi să ne reprezinte în administraţia locală, pe care, dacă ai tupeul să-i întrebi despre cum cheltuiesc banul public, se întorc către tine şi „te scuipă” în faţă. Şi dacă nu-ţi ajunge, „îţi mai cară şi vreo două-trei picioare în fund”, aşa, ca  să-ţi treacă cheful să-i mai deranjezi vreodată.
Aşa au reacţionat PDL-iştii, sub „patronajul” primarului Tiseanu. S-au strâns în jurul unei mese şi au început să arunce cu dejecţii înspre Guran, scormonindu-i trecutul în cel mai murdar şi autentic stil comunist. Au vorbit despre puşcăria pe care ar fi făcut-o acesta, despre demagogie, populism, şmecherie, propagandă politică, toate puse în cârca unui om care nu a făcut decât să atragă atenţia la modul în care ei cheltuiesc banul public. Vă daţi seama cam ce ar fi păţit un om de rând dacă ar fi avut curajul să se ia de gaşca asta?
Acest gen de reacţie îmi reaminteşte de epoca dictatorului Ceauşescu, în care dacă vorbeai aiurea la adresa regimului, îţi găseau activiştii şi securiştii la dosar o străbunică legionară şi te expediau direct la canal. Sau îmi reamintesc de sloganul „Ana Pauker şi cu Dej, bagă spaima în burgheji”, în care cele două triste figuri comuniste aruncau în puşcărie pe oricine se opunea regimului (cu ocazia asta lansez o ghicioare cu următoarea întrebare: ce figuri din PDL-ul local de azi se suprapun aproape perfect cu cele ale comuniştilor Ana Pauker şi Gheorghiu Dej?).
Înainte de a le spune acestor „personaje politice” ceea ce nu le-a spus Guran în scrisoare, adică adevărul brutal, am să fac câteva consideraţii cu privire la omul Virgil Guran, pe care cred că se cuvine să le fac, în măsura în care se poate interpreta în cele scrise până acum, că sunt de partea lui. Virgil Guran nu este nici Avram Iancu, nici Pintea Haiducul. Nu a fost şi nu cred că va fi un om care să creadă într-o doctrină de partid şi cu atât mai puţin un om care să se supună orbeşte fanatismelor politicianiste. Are multe defecte lumeşti (aşa cum, de altfel, cred că avem cu toţii), care de multe ori m-au determinat să îmi pun întrebări, însă acest om îşi respectă cuvântul dat, merge până la capăt în orice îşi propune să realizeze, nu minte, nu poate fi sluga nimănui, are o mare capacitate de organizare, nu ar face niciodată afaceri cu statul şi nu trădează. De 20 de ani de când îl cunosc nu ştiu să se fi abătut vreodată de la aceste principii. E greu de spus dacă va reuşi să se exprime la adevărata valoare într-o societate condusă de personaje gen Ana Pauker şi Dej, dar ştiu că ar merita să fie lăsat să încerce s-o facă.
Acum să trecem la adevărul brutal de care vorbeam mai înainte. Nu cu mult timp în urmă, văzând că urbea fierbe pe marginea miliardelor cheltuite pentru realizarea sensului giratoriu, primarul Tiseanu a dat un comunicat de presă (pentru prima dată în istoria mandatelor lui pe un astfel de subiect!!!) prin care a făcut o serie de precizări referitoare la lucrarea cu pricina. Şi a început să povestească cum licitaţia s-a desfăşurat online, pe site-ul SEAP, iar preţul contractat de firma câştigătoare a fost de 357.733 lei. A înşirat ce s-a făcut pentru aceşti bani şi a subliniat că a plătit doar 300.000 lei către firma constructoare, economisind 57.733 lei. A evitat însă să ne mai spună că pentru această diferenţă se află în „litigiu” cu firma respectivă. Apoi ne-a povestit de nişte lucrări legate de devierea reţelelor electrice în zonă, care au constituit un contract separat cu Electrica Distribuţie Muntenia Nord SA, în valoare de 202.480 lei, bani plătiţi pentru următoarele: un proiect electric, taxe branşare, cabluri noi în lungime de 950 metri şi înlocuirea unui stâlp. Aşadar aceste lucrări „electrice” au costat mai mult de jumătate din valoarea propriu-zisă a giratoriului. Tiseanu nu a pomenit, însă, nimic de faptul că această lucrare „electrică” a fost subcontractată de Electrica SA către o firmă cam portocalie, din Băicoi, care se numeşte „General Mel”. Tiseanu nu zice nimic în acel comunicat de presă despre faptul că studiul de fezabilitate pentru întreg proiectul a fost comandat pentru o valoare estimativă a lucrării de 850.000 lei, iar comisionul încasat de firma care a făcut studiul este cu mult mai mare decât ar fi trebuit să fie, în conformitate cu valoarea reală a lucrării. Şi mai uită să ne zică ce firmă a făcut acest studiu. Tiseanu nu aminteşte nimic nici de stâlpul care iluminează sensul giratoriu, care am aflat că ar fi costat şi el 100.000 lei (poate ne spune primarul suma exactă, pentru o mai corectă informare informare a cetăţeanului contribuabil).
Vedeţi voi, măi nervoşilor, cam despre ce este vorba în povestea asta? Avem voie să vă întrebăm pe ce aţi cheltuit banul public, în timp ce la spital mor oamenii cu zile? Avem voie să vă cerem toate devizele acestei lucrări şi să comandăm o expertiză? Mai sunt ceva semne de întrebare legate de această lucrare, însă le las pentru altă dată.
Şi încă una, ca să intraţi în meditaţie transcedentală şi să vă luaţi de mână cu Bivolaru. Care este misterul prin care licitaţia pentru proiectul „Calea Dacia” a fost câştigată de o firmă care a oferit un preţ cu aproximativ 30 de miliarde de lei vechi mai mult decât următoarea clasată, şi asta din bani europeni? Domnilor pedelişti, rugaţi-vă să nu plece Anghel şi cu Moldoveanu la PC, că o să rămâneţi cu „Ana Pauker şi cu Dej” şi nu vă văd bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare