Să nu-i credeți pe istoricii care fac profeții. Pentru că, prin natura formației lor, aceștia sunt, ar trebui să fie, par excellence, niște experți cu privire la trecut, nicidecum la viitor. Contrar alegației universal acceptate, istoria nu se repetă niciodată, nici măcar atunci când premisele, împrejurările, contextul general par a fi clonate după ceva care s-ar mai fi petrecut cândva, cumva. Dar chiar și în această situație, evenimentele rezultante vor fi mereu altele. Este și unul din motivele pentru care înjghebarea unor istorii contrafactuale descalifică, din punct de vedere profesional, pe orice istoric care s-ar încumeta la o asemenea întreprindere.
Cu toate acestea, televiziunile, radioul sau alți interviatori nu pregetă să recurgă la istorici experți pe un anumit domeniu, solicitându-le opinia, estimarea cu privire la ceea ce s-ar putea să se întâmple în războiul din Ucraina, Orientul Mijlociu, America latină sau altundeva. Pornind de la premisa că, din moment ce specialistul convocat în emisiune este la curent în detaliu cu tot ceea ce s-a întâmplat în istoria regiunii respective, va livra, fără îndoială, un răspuns avizat în ceea ce privește evoluția evenimențială din zonă. Nimic mai eronat, cum spuneam e doar o amăgire că specialistul în trecut este totodată un expert în ceea ce privește viitorul. Un istoric care se respectă va refuza, invariabil, oferta de a-și lansa în public opinia, oricât de tentantă ar fi împrejurarea dată. Iar dacă totuși gazda podcastului insistă, expertul în cauză va rosti niște profeții de genul acelor prognoze meteo care vestesc totul fără a spune nimic: mâine vor fi precipitații variate, ploi la șes și ninsori la munte, cu cer parțial noros dar și mult soare, iar temperaturile vor varia între minus și plus 20-30 de grade Celsius, în timp ce vântul va adia primăvăratec, dar va sufla și în rafale violente pe alocuri, dar cu posibilitatea să nu bată deloc.
Evident, orice asemănare cu vreo persoană sau situație cunoscute nu poate fi decât exclusiv coincidentală. Acum, strict despre profeție: pentru alcătuirea unei scheme probabile a potențialului desfășurător s-ar putea pronunța, poate mai avizat, un antropolog, un sociolog sau un politolog, însă din motive ce nu se impun a fi dezbătute hoc et nunc, aceștia sunt invitați mai rar spre deloc. Iar în țara unde părerologia capătă valențe de știință cosmogonică, rigoarea științifică și autoritatea academică sunt azvârlite în deriziune. La ce bun să apelăm la specialiști, din moment ce dispunem de un popor întreg de părerologi?
Privind retrospectiv, nu este necesar să ai vocație de istoric pentru a sesiza că, în întreaga istorie modernă și contemporană a spațiului românesc, nu au existat voci publice care să pledeze pentru cedări teritoriale în numele unui pacifism iluzoriu sau al unei bune înțelegeri cu vecini mai puternici. A fost nevoie de o exacerbare recentă a discursului populist – personificat de figuri tributare unei viziuni neo-legionare și unui protocronism desprins parcă din scenarii de ficțiune – pentru a asista, cu o profundă stupoare, la formularea unor teze incalificabile. Să ajungi să auzi îndemnuri la abandon teritorial gradual în fața inamicului reprezintă o anomalie istorică și o abdicare morală. Id est, au trebuit să vină o lulea fascistă și un mameluc legionar-dac care recită din filme și desene animate năzdrăvănii pe care numai el le pricepe, ca să putem auzi, năuciți și înmărmuriți, apeluri de genul: mai bine cedăm teritorii decât să intrăm într-un război, sau: dacă vine dușmanul și-ți cere pământ, dă-i puțin. Și dacă vine și-ți mai cere, mai dă-i puțin! Asistăm, așadar, la o retorică a defetismului pe care nicio extremă politică perindată prin istoria Romîniei nu a îndrăznit să o adopte. Tiranilor secolului trecut – de la Antonescu, la Dej sau Ceaușescu – le-ar fi fost imposibil până și să conceapă o asemenea umilință impusă propriului popor. Astăzi, însă, actul de trădare este vânturat cu o dezinvoltură cinică, lovindu-se de indiferența cronică a unei întregi societăți. Ne aflăm, probabil, în punctul cel mai de jos al lucidității noastre colective, o epocă în care obscurantismul și carența de rațiune au atins cote alarmante. Sau, mai neaoș, prostia nu fuse niciodată mai vâscoasă ca acum. În aceste condiții de precaritate morală și intelectuală, nu trebuie să fii profet și nici istoric pentru a deduce că sfârșitul istoric al unei națiuni nu mai este o simplă figură de stil, ci un deznodământ cât se poate de plauzibil.
Adrian Dragoș DEFTA
Articol interesant cu o concluzie plauzibilă.Și da, prostia a distrus Romănia! Dacă mai adăugăm clasicul ” lasă mă că merge și așa” și imbecilitatea clasei politice de după 1989 atunci chiar că îi poți da dreptate autorului privind viitorul incert al națiunii romănești.