PERSPECTIVE. Nova Militia Christi

Motto:

Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Matei 7: 21-23

Citind versetul de mai sus înțelegem că nu-i tocmai lesne a fi creștin, deși așa s-ar părea, judecând după mulțimile eclatante care se declară astfel. Cu ceva vreme în urmă, admirabilul preot ortodox Ioan-Florin Florescu a scris în jurnalul său scoțian un soi de disclaimer, prin care desființa o minciună, aducând dovezi temeinice ancorate nu doar în învățătura evanghelică, dar și extrase din istoria bisericii, demonstrând că mult-invocata palmă dată lui Arius de către Sfântul Nicolae nu este altceva decât un mit, un neadevăr confortabil, colportat secole de-a rândul și devenit scuză pentru toți mânuitorii palmelor din rândul auto-proclamaților creștini din zilele noastre. Trist, dar previzibil, românașii drept-credincioși care au postat la textul părintelui Florescu s-au împărțit, conștiincios, în două tabere: în cei care și-au însușit, cuminți, spusele teologului, respectiv în ceata revoltată a celor care-și doreau cu toată ființa lor ca palma să fi fost reală, iar sfântul din Mira să fi posedat cu adevărat abilități de mardeiaș.

Unul dintre avantajele rezidenței în afara României este acela că numai țipetele cele mai stridente răzbat dinlăuntrul casei de nebuni, restul vânzolelilor alcătuind un zumzet mai degrabă monoton, chiar dacă acolo, în țară, chiar și acesta asurzește în deplină armonie tonală cu restul orchestrei. N-o să mă refer aici la ateii declarați, agnostici, progresiști mai mult sau mai puțin sexo-marxiști, deoarece aceștia sunt o minoritate. Din afara granițelor, tabăra celor ce se declară creștini (adică majoritatea populației, nu-i așa?) se înfățișează ambivalent, după modelul celor care au postat la textul din Jurnalul scoțian: grupusculul decent, educat și reținut al trăitorilor autentici și ceata zgomotoasă a spadasinilor Crucii, a războinicilor care se comportă de parcă ar fi posesorii unui mandat din partea lui Dumnezeu ca să lupte și să militeze pentru El. Ai fi tentat, aidoma lui Daniil Sihastrul, să cugeți că în grozavă cumpănă trebuie să se regăsească Dumnezeu, dacă a ajuns să aibă nevoie de acești intelectuali constituiți într-un soi de Militia Christi de circumstanță.

În toiul luptei declanșate în jurul subiectului „religia în școală”, zisele unui tumultuos „cavaler al crucii” mi-au atras atenția în mod deosebit. Scris-a dânsul după cum urmează: A scrie articole așa-zis savante, cu aer universitar, despre Religia în școală și peste tot ca despre ceva toxic precum progresismul imbecilizant pe care juri, înseamnă a-ți demasca impostura culturală și, aproape simultan, pe cea morală. […] pigmeii care, în timp ce obosesc o tastatură, blamând inept și socialist-revoluționar Religia […]. Suavele împunsături creștinești și pline de duh sunt adresate unui „ilustru profesor de filosofie și democrație”, cum drăguț este numit și în paginile acestei reviste. Așadar, dacă cutezi doar a sugera dezbaterea în jurul acestui topic, ești numaidecât catalogat drept imbecil, impostor cultural și moral, pigmeu, socialist revoluționar șamd, sau persiflat. Autentic spirit christic, așa-i? Aș întreba smerit: era, pesemne, Nae Ionescu un profesor de filosofie și democrație mai ilustru? Răspunsul s-ar putea regăsi la chiar mărețul „cavaler al crucii” sus-pomenit care, la Trinitas Tv, i-a invitat în mod repetat și obsesiv pe câțiva din marii teotruci și patrioți mesianici ai neamului: Sorin Lavric, Răzvan Codrescu și Claudiu Tîrziu. Cu toții, mari admiratori declarați ai ilustrului Profesor, pentru care „evreii suferă fiindcă trebuiau să sufere”. Interesant și nu lipsit de ironie este că, în sprijinul poziției sale, autorul articolului sus-citat îl invocă pe filosoful neo-platonician Bernard de Chartres, adică pe un eminent reprezentant al creștinătății apusene de după Marea Schismă, adică al bisericii pe care ortodoxia o consideră eretică și apostată. O biserică ce a promovat dezbaterea filosofică, a înființat universități, a încurajat arta (inclusiv nesuferitele nuduri mult-hulite de puritanismul nătâng al „Americii profunde” la care se închină acum unii dintre „creștinii” neamului), a construit observatoare astronomice, iar scriptoriile mănăstirești au reconstituit și copiat tot ce se putea salva din clasicismul cultural greco-roman, spre deosebire de ortodoxie care nu va fi săvârșit nimic din toate acestea.

Trufașul vorbăreț al ortodoxiei care împroșcă sulf și smoală topită peste „inamicii” lui Cristos nu este singur. Îl urmează o veritabilă armie de irascibili, mari meșteri în mânuirea pompozității elitiste care dădăcesc cu sfătoșenie și semeție gloata cea neastâmpărată, care are nevoie de „palma lui Nicolae”, iar ei, glorioșii sunt îndrituiți s-o administreze de îndată! Dacă nu-ți prezinți cererea de adeziune la Miliția lui Cristos, înseamnă că ești progresist neo-marxist, anticlerical, anticreștin, cu alte cuvinte, rușinea pământului. Rămâne, totuși, un mister de unde au acești vajnici promotori ai „clarității morale” procura de reprezentare a lui Dumnezeu; cum poți să fii toată ziua supărăcios, omniscient, plin de vervă și atent la orice greșeală a semenului, în numele Aceluia care spunea cuvintele citate în motto-ul introductiv? Ura, ironia, răutatea, frustrarea, spiritul vindicativ și, mai presus de orice, o trufie fără margini, toate zborșite în numele lui Cristos, sunt livrate, on a daily basis, prin toate răspântiile cuvântului scris. Sau televizat. Postul Mare nu mai seduce pe nimeni.

Bunele intenții (sau măcar pretins „bune”) jalonează un drum care nu duce neapărat spre Poarta lui Petru.

Adrian Dragoș Defta