PERSPECTIVE. La Vierge Dorée – Fecioara de aur

Prietenei mele, prof. Mariana Catinca

Pentru Georges Duby, arta gotică surclasează stilul romanic datorită nevoii şi infuziei de lumină; prin contrast, importurile estetice bizantine conferă basilicii romanice o atmosferă sumbră, întunecată, unde formele şi spaţiile sacre sunt bântuite de umbre mistice, iar reprezentările iconografice ale personajelor sacre mărturisesc un ascetism aproape la fel de nemilos ca şi dogma cathară. Fizionomiile crunte, feţele descărnate ale sfinţilor bizantini sunt consecinţele fireşti ale incintei întunecate, unde nu se simte lipsa luminii. Goticul a reconfigurat nu doar volumul, dar mai ales ideea de spaţiu sacru şi a rezolvat această problemă cu ajutorul luminii filtrate prin creuzetul vitral. Pentru dominicanul Augustin Thompson, catedrala gotică reprezintă ordinea universală, un fel de machina mundi. Trecutul, prezentul, viitorul se întrepătrund în secvența cosmică a Timpului însuși, reprodus simbolic prin intermediul iconografiei gotice, astfel încât toate vremurile și toate generațiile sunt unite ireductibil în Mater Ecclesiae – mama întregii umanități. Lawrence Lew percepe imaginea catedralei gotice ca pe un simbol vizibil al bisericii suferinde, bisericii luptătoare și bisericii triumfătoare deopotrivă. Catedrala și, odată cu ea întreaga Biserică creștină, întruchipează sacramentul salvării omului, un semn de aducere aminte despre Cristos, care, prin Jertfa Sa, restaurează ordinea lumii dezonorate și distruse prin păcat și luxură. Atât din punct de vedere mistic, cât și liturgic, catedrala creștină – noul Templu al lui Dumnezeu – evocă imaginea Cerului deschis către om.

Catedrala gotică medievală este închinată Sfintei Fecioare; ambele sunt Cetatea lui Dumnezeu, Tabernacolul de pe înălțimi, Cetatea Marelui Rege. Parafrazând doi iluștri antecesori (Origene și Augustin), Yves din Chartres nu se sfiește să adauge: Sicut Maria, ita et Ecclesia, completându-l pe Sfântul Ambroziu care constată că tot ceea ce descoperim în Cărțile sfinte despre măreția, sfințenia și strălucirea Bisericii este în mod just atribuit în tot cuprinsul catolicității slăvitei Fecioare, căci între toți membrii Bisericii universale, Ea este cea mai sfântă, aceea pe care Domnul nostru a acoperit-o cu tot atâta har, cu cât El ne-a hărăzit pe toți ceilalți membri laolaltă. (Sfântul Ambroziu: De Institutione Virginis) Liturghia mozarabă corelează nașterea feciorelnică a Mariei cu rodnicia castității din sânul Bisericii, spunând că ambele sunt deopotrivă mirese și fecioare, proslăvite de toate neamurile. Femeia înveșmântată în soare din Apocalipsul apostolului Ioan desemnează deopotrivă Biserica și pe Maica Domnului, dar Maria este totuși Fiică a Bisericii, întrucât Isus Cristos rămâne singurul Cap, prin urmare toate onorurile ce-i sunt conferite Născătoarei lui Dumnezeu provin, ca în cazul tuturor muritorilor, din răscumpărarea dăruită de Cristos, Singurul Nume în care suntem mântuiți. (Missa in diem sanctæ Mariæ – Liber mozarabicus sacramentorum, ed. M. Férotin, 1912).

Este semnificativ faptul că în numeroase reprezentări gotice ale Maicii lui Dumnezeu, Aceasta îl ține pe Prunc pe brațele Sale, însă nu-L privește direct; statuia Fecioarei de pe portalul sudic al catedralei din Amiens se înscrie printre cele mai elocvente exemple. Sculptată între 1240 -1245, Vierge Dorée (Fecioara de aur) măsoară 2,3m și marchează un punct de cotitură în stilistica reprezentărilor vizuale ale Mariei în perioada medievală. Greutatea trupului se sprijină pe piciorul stâng, așa cum pare să indice asimetria șoldurilor; autorul acestei piese magistrale a sculpturilor mariane rămâne necunoscut, ca și mulți alți iluștri artiști anonimi ai edificiilor gotice. Fecioara privește, zâmbind, spre direcția Pruncului, fără a-L aținti direct cu privirea, ochii ei par a descrie mai degrabă o tangentă perfectă la sfera nevăzută a aurei Fiului lui Dumnezeu. Delicatețea fizionomiei, subtilitatea esoterică a zâmbetului, laolaltă cu imaginea copilărească a lui Isus alcătuiesc un ansamblu contrastant cu majoritatea reprezentărilor mariane din epocă, chiar și cu stilul hieratic al Fecioarei de pe fațada occidentală a aceleiași catedrale din Amiens. Proporțiile desăvârșite ale sculpturii, bogăția discretă a faldurilor veșmintelor, detașarea aproape supraomenească a chipului Fecioarei, care pare a pluti imponderabil între Cer și Pământ, și în mod deosebit zâmbetul sublim adresat Fiului, constituie tot atâtea elemente care individualizează această veritabilă capodoperă a sculpturii medievale.

Fecioara nu privește nici către credinciosul prosternat, nici în depărtare, nici în apropiere, ci are ochii ațintiți înlăuntrul ei. Ea se află într-o perpetuă contemplație, iar tandrețea îi este exprimată prin sfiiciunea mâinilor. Ea îl ține pe Prunc fără să-L îmbrățișeze, ca și cum ar ține pe brațe Ceva sfânt pe care îl aduce ca ofrandă, iar toată iubirea omenească, adorația, compasiunea sunt exprimate mai degrabă de Prunc, decât de Mamă. Mitropolitul Antonie de Suroj scrie că Ea rămâne Mama lui Dumnezeu și nu se poartă cu bebelușul ei ca și cum ar fi Pruncul ei, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat, care S-a făcut Fiu al Fecioarei. Această minunată Întrupare n-ar fi putut avea loc dacă Fecioara n-ar fi rostit acea cutremurătoare declarație de iubire exprimată prin supunere necondiționată: fiat mihi secundum Verbum Tuum! După cum nici Întruparea n-ar fi fost posibilă nici fără voia Tatălui, ceea ce sugerează sublima conlucrare între Femeie și Dumnezeu. Dacă această plăpândă și umilă Fecioară a Israelului – conchide Mitropolitul Antonie – a putut birui iadul prin puterea lui Dumnezeu care sălășluiește în ea, atunci, cu siguranță, avem în ea o cetate întărită și un sprijin de mijlocire. Catedrala creștină este Biserica Mariei care devine locuința tuturor preafericiților, nu doar modelul tuturor fecioarelor dar și al tuturor Bisericilor lui Dumnezeu (Hildenfons: De assumptione, sermo 3).

Adrian Dragoș Defta