Ideea acestui text mi-a venit citind un eseu al lui Sorin Antohi în care povestește un episod din copilăria lui Tom Șora; fiind însoțit de tatăl său, copilul a rupt, la un moment dat, o floare. Mustrarea lui Mihai Șora a adiat instantaneu, ca un vânt blând de primăvară: l-a întrebat dacă poate s-o refacă.
În ziua de 8 martie mi-a povestit o domnișoară că tocmai primise un „buchet enorm” de trandafiri. Elogiul cantitativ-epatant mi-a amintit de un amic din tinerețe care avea obiceiul să-și cadorisească iubita cu sute de flori de-odată. Astfel încât veranda fetei devenise o veritabilă florărie de exil. Nu-ți trebuia foarte multă imaginație să constați și o oarece asemănare cu un cavou „proaspăt”.
Nu avea niciun rost atunci să dezbat cu amicul meu de ce crede că zeci și sute de flori au puterea să desfacă sufletul unei femei mai eficient decât una singură, de pildă. Dar am observat că „dă bine” să-ți declari dragostea pentru flori. Chiar dacă etalarea acestei „iubiri” se traduce prin devitalizarea unor ființe plăpânde ale societății (ca să-l parafrazez pe „venerabilul” om de cultură și justiție Bogdan Ilea), numai pentru a le contempla veștejirea rapidă într-o vază. Îți plac – nu-ți plac florile, din momentul în care ai o iubită, te-ai ars dacă nu procedezi în consecință și nu te aliniezi curentului. Sigur, nu am de gând să strivesc eu corola de clișee a lumii întrebând ce vină au florile sau decretând disonanța dintre dragostea pentru flori și agonizarea acestora într-un vas cu apă, doar de plăcere, deoarece oricând mi s-ar putea răspunde, printre altele, cu faimosul dialog dintre profetul Iona și Dumnezeu; primul se supărase pe Creator pentru că-i omorâse o plantă sub care se adăpostea de arșița soarelui. Despre funcționalitate versus estetică se vor fi pronunțat alții înaintea mea.
Nefiind filosof, nu pot avansa disertații valabile asupra relației dintre iubire și moarte. Dar apelul lui Mihai Șora mi s-a părut că acesta este: să iubim fără să omorâm. Iar întrebarea lui face mai mult decât o mie de cuvinte închinate iubirii.
Dar, ca să revenim pe pământ, și nu orișiunde, ci aici, pe glia strămoșească, unde nici anul acesta nu am fost scutiți de mesajele siropoase și dizgrațioase ale marilor misogini ai nației adresate sexului frumos. Asta în condițiile în care suntem, poate, singura țară europeană în care sunt încă practicate testele (însoțite de certificatele aferente) de virginitate. Down on Earth, ca să zic așa…
Adrian Dragoș Defta
Ce bine ar fi ca ziua femeii sa fie în luna mai! Nu ar mai oferii prilejul evocarii comunismului,mai ales ca aceasta,parcă,vine de la foametea,care le-au determinat pe femei sa iasă în stradă.
S-a strecurat o greseală:care le-a determinat și nu „care le-au determinat”.Îmi cer scuze,era noaptea tarziu.