Editorial

PERSPECTIVE. De la lume adunate și înapoi la ea redate

Adela Toplean este (n-o spun numai eu, ci aproape toată stânga-dreapta românească la un loc) una dintre cele mai strălucite minți din spațiul intelectual românesc, a cărei putere de analiză sfidează involuntar, dar și implacabil, pe mulți dintre analiștii și învățătorii de serviciu ai societății contemporane. Erudiția ei, deloc ostentativă și lipsită de impetuozitatea sever-didactică a celor mai mulți comentatori ai spațiului public, este întărită de o inteligență de-a dreptul deranjantă. Prin luna mai a scris un eseu despre „claritatea morală” asupra căreia a atras atenția că riscă să se transforme într-un soi de miliție politică complementară corectitudinii politice. Adică ceva gen Gestapo versus NKVD. Din acel moment, o briză de neliniște înnourată a tulburat suflarea intelectualilor români, asmuțindu-i pe unii împotriva altora mai abitir ca până atunci. S-au născocit noi sintagme și clișee rechizitoriale, dacă cei de stânga au rămas aceiași „progresiști sexo-marxiști, anti-tradiționaliști și nepatrioți”, în schimb cei de dreapta s-au sub-împărțit în sub-categorii subiacente, după gen, număr și caz. Disputa i-a așezat (cine ar fi crezut că e cu putință?) de-a contra pe mari maeștri ai gândirii, precum Andrei Vieru și Adrian Papahagi. Amicii de ieri, inamicii de azi, probabil aliații de mâine. Casus belli (sau, în orice caz, unul de actualitate): războiul din Ucraina, despre care unii afirmă că nu e permis să te declari neutru, alții se arată fie rezervați, fie se declară de-a dreptul de partea proastă a istoriei. Chiar și condamnarea mai voalată sau insuficient de vocală a invaziei putiniste e sancționată de către cei mai vajnici susținători ai cauzei clarității morale printr-un rechizitoriu nemilos.

Unii intelectuali, mai domoli și mai români, așa cum se cade, se situează călduț, confortabil și sfătos în paradigma hermeneuticii teologice aplicate vremurilor pe care le trăim. Astfel, o scriitoare altminteri deloc lipsită de condei, îndeamnă cuminte la rugăciunea menită să înlăture „ura dintre popoare”, punând așadar războiul din Ucraina „sub semnul urii dintre neamuri”, așa cum explicit spune. După părerea mea, o asemenea abordare suscită o doză de pericol mai mare decât poziționarea într-o tabără sau alta a problemei. Riscul decurge din trivializarea prin minimizarea cauzală a tragediei din țara vecină. Fiindcă nu ura dintre ucraineni și ruși omoară copii, femei și vârstnici în țara vecină, ci nebunia unui scelerat a cărui gândire rudimentară îl fixează inexorabil în galeria criminalilor de război; a cere unui popor a cărui țară a fost călcată de tancurile noii armate roșii, ai cărui copii sunt uciși și violați de către hoardele invadatoare, ale căror locuințe sunt făcute una cu pământul, să se roage pentru dispariția urii dintre popoare este ceva pe cât de absurd, pe atât de penibil și inadecvat realității istorice pe care o trăim. La fel se aplică și în dreptul celor care perorează, taman acum, despre transcendența culturii ruse… așadar, când ți-a fost asasinat soțul, ți-a fost violată copila sau bombardată casa, n-ai decât să te duci la un concert cu Rahmaninov sau la un vernisaj cu opere ale lui Lisițki și-ți trece pizma antirusească. Și uite cum crima mujicului e spălată teofanic de irezistibila artă a geniului rus. Uneori, această manieră împăciuitorist-sofistică poate fi mult mai dăunătoare, prin imoralitatea ei pretins teologală, decât poziția neechivocă, indiferent de care parte a baricadei se situează comentatorul.

Discuțiile/ dezbaterile despre educație au umplut, ca de obicei, vara românilor. Chestie ce ține de examene, de bacalaureat, de rescriere a legilor educației etc. Unii susțin eliminarea exercițiului de memorie, alții pledează pentru întoarcerea la metode mai vechi (în paranteză fie spus, nu e prea limpede care ar fi acele metode mai vechi menite să aducă succesul și să elimine impostura academică). Peisajul ar fi sărac în lipsa celor care vituperează tunător și destul de pitoresc împotriva sistemului „Bologna”. Nimic despre beneficiile sistemului incriminat, nimic despre recunoașterea automată a diplomelor de studii în oricare țară a Uniunii Europene, nimic despre deschiderea care a deschis multor copii și tineri talentați români posibilitatea să învețe sau să-și definitiveze studiile în străinătate. Nimic despre beneficiile burselor Erasmus și Marie Curie care vin la pachet cu păcătosul sistem „Bologna”. Doar că înainte era bine, iar acum este rău. Numai că, intenționat sau nu, se omite aspectul perpetuării unei culturi profund înrădăcinate în toate structurile sistemului de învățământ românesc, și anume cultura copierii, a plagiatului și a simulacrului, manieră ce se construiește și se transmite judicios încă de la începutul ciclului de învățământ și până în etapele lui finale. Pe vremea când o analfabetă cu câteva clase, și acelea absolvite ca vai de lume, a devenit „academician doctor inginer”, nu exista și nici nu se aplica sistemul „Bologna” și nici Câmpeanu nu era ministrul Educației și Învățământului. Cu alte cuvinte, aici nu mai e vorba de Gestapo versus NKVD, ci de Suzana Gâdea versus Sorin Câmpeanu. Adică „ori-ori”, niciodată „nici-nici”.

Adrian Dragoș Defta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare