PERSPECTIVE. Anticomunismul cel de toate zilele

„În momentul în care spui că orice sistem de idei este sacru, fie că este un sistem de credințe religioase sau o ideologie seculară, în momentul în care declari un set de idei ca fiind imun la critică, satiră, deriziune sau dispreț, libertatea de gândire devine imposibilă”. (Salman Rushdie)

Phyllis Dorothy James consideră corectitudinea politică (de aci încolo abreviată ca CP) drept o formă de fascism lingvistic menit să inducă fiori generației sale care a luptat împotriva fascismului. Ideea de a scrie acest text mi-a venit după ce am primit pe WhatsApp un film scurt cu un interviu al lui Andrei Șerban, în care acesta vituperează împotriva CP din universitățile americane; regizorul descrie situația ca pe o veritabilă frână în calea procesului academic și profesional firesc. Bineînțeles că are dreptate, mai mult decât atât, demersul lui Șerban este cât se poate de credibil, deoarece este atitudinea unui caracter autentic și al unui curaj genuin, care în vremea ceaușismului a dovedit că are coloană vertebrală. Cu totul diferit stau lucrurile când vine vorba de cohorta de militanți pentru cauza libertății de expresie din zilele noastre.
Revin la sintagma lui Liviu Antonesei, anticomuniștii de ziua a șaptea, deoarece mi se pare cea mai inspirată etichetă aplicată acelei categorii gureșe de intelectuali, auto-alintate cu titlul pompos de neo-conservatori. Nu trebuie să purcezi la efectuarea unui deep insight pentru a-i localiza și identifica, pentru că vocea lor se aude omniprezent și omniscient cu, scuzați expresia, stridență. Adesea necuviincioasă, frecvent inadecvată, deseori anacronică și întotdeauna răstit-moralistă. Ei sunt – mă rog, majoritatea – dintre aceia care, neputând, nereușind sau ne-îndrăznind atunci, se revoltă acum, într-o epocă incomparabilă din perspectiva respectării drepturilor elementare ale omului, o epocă în care poți să strigi orice în piața publică (cel puțin în România) și să nu suporți nicio consecință.
Să enumerăm, succint, câteva paradoxuri: (a) majoritatea neoconservatorilor din societatea noastră tună și fulgeră împotriva CP, ca formă a suprimării libertății de expresie, dar contestă dreptul altora de a-i critica sau ironiza pe ei. Vezi exemplul cu asasinatele teroriste la redacția revistei „Charlie Hebdo”, situație în care acești militanți anti-CP s-au situat de partea islamiștilor pururea-ofensați; (b) deși militează pentru respectarea dreptul de liberă exprimare, se pronunță adesea împotriva conceptului de „drepturi ale omului”, îndeosebi atunci când vine vorba despre minorități sexuale. De unde concluzia că unii trebuie să fie mai „egali în drepturi” decât alții; (c) Deși neasumat sau doar parțial admis, neoconservatorii văd în Europa occidentală și America sursa tuturor relelor, derapajelor, aiurelilor și dezmățului, drept pentru care le acuză utilizând o paletă generoasă de critici, de la manierismul onctuos la zborșirea cea mai neaoșă. Tăcere totală, însă, când vine vorba de Rusia putinist-ortodoxă, China comunistă, Iranul islamic sau Ungaria suveranist-autoritaristă. Suspectă tăcere, deoarece te-ai aștepta ca, din moment ce Occidentul devine tot mai nefrecventabil pe zi ce trece, aceste patru țări – și altele asemenea lor – să devină destinații alternative.
Dincolo de cele câteva paradoxuri semnalate mai sus, este evidentă frustrarea, regretul covârșitor al luptătorilor anti-CP că, la vremea când regimul ceaușist făcea din orice protestatar un erou, aceștia nu s-au manifestat vocal, astfel încât să rămână și ei între aceia care au scris istorie prin curaj, bun simț și caracter. Inexistând atunci, ei vor cu tot dinadinsul să ne asurzească acum printr-o atitudine de virtue-signalling agasantă și neconvingătoare. Îi deranjează aproape orice provine din Occidentul decadent (mai puțin bursele, finanțările, excursiile, mașinile scumpe, coniacul și alte dedulciri), critică, acuză, demonstrează, protestează, vituperează, militează, avertizează. Refuză să citească, necum să și înțeleagă, ce scrie tabăra adversă; nu i-ar citi pe Lucian Boia, Oliver Jens Schmitt, Dan Ungureanu sau Dan Alexe, dar știu aprioric că aceștia se înșală, fiind, nu-i așa, niște neprieteni ai poporului român. Neoconservatorul român este supărat, înverșunat, încruntat, preocupat de grija țării și a lumii întregi, cărora ar vrea să le impună propria ideologie exclusivistă. Nereușind să trăiască după principiile proclamate, preferă să lupte pentru ele. E convins că se află în centrul unor intrigi și conspirații pentru că, nu-i așa, doar el e singurul vestitor al adevărului de pe planetă. E anti-progresist deși utilizează automobilul, curentul electric și calculatorul; excepționalist per se, e un pic din fiecare: vag misogin, un pic intolerant, puțin rasist, ceva familist (deși este adesea la a doua, a treia sau chiar la a patra căsătorie), neapărat ortodox, cumva simpatizant al aventurierilor autoritariști, întrucâtva antisemit dar, invariabil, posesor al unei culturi autentice. Din păcate, i s-a tocit – și asta e de-a dreptul dezolant – până și simțul umorului, cel al ridicolului se șubrezise mai demult.
Nu este credibil să militezi, acum, în numele libertății de expresie, împotriva CP, în condițiile în care pe vremea regimului comunist ai făcut toate compromisurile posibile pentru a-ți păstra privilegiile, a-ți conserva poziția socială și cariera. Pe lângă insolitul situației, discursul anti-comunist și anti-CP al acestor neoconservatori vulnerabilizează semnificativ genul, deoarece nimic nu poate bagateliza și demonetiza o cauză nobilă mai eficient decât demagogia savantă. Inaugurarea acestei imposturi a fost făcută de Băsescu – idolul politic al neoconservatorilor autohtoni – atunci când a „demascat” comunismul: cu alte cuvinte, un comunist troglodit, informator al securității, dezavuând comunismul. Iată o jalnică împotmolire în rasputitsa ipocriziei a anticomunismului nostru cel de toate zilele.

Adrian Dragoș Defta