PERSPECTIVE. Analfabetism catehetic: omisiune instituțională sau intenție?

M**e UE când ei cică ne permit să poluăm.
Fac presiuni pe clerici
Și ne recomandă să primim poponarii-n biserici;
Cum reacționăm? Tre’ să ne reorganizăm și să protestăm!

„Versurile” de mai sus nu sunt culese din vreo erupție vulgară colportată pe tiktok sau din grotele subculturii băștinașe, ci aparțin unor rapperi menționați de manualul de religie al cultului ortodox pentru clasa a VIII-a, apărut cu aprobarea Ministerului educației și cercetării. Cei doi „artiști”, altminteri bine-cunoscuți pentru discursul lor antieuropean, antivaccinist, prolegionar și antisemit, sunt recomandați de către pravoslavnica biserică ortodoxă română drept niște „repere pentru adolescenți”, deoarece, întocmai ca niște fii rătăcitori, după ce au experimentat o viață dezordonată jalonată de droguri și alcool, ar fi renunțat la calea putreziciunii, angajându-se „smerit” și ferm pe calea credinței ortodoxe. Id est, renunțând la spurcăciunile importate din occidentul satanist, cei doi corifei ai Euterpei s-au întors la vatra valorilor strămoșești: ura neaoșă cea de toate zilele. Astfel ni se prezintă un reper moral preconizat de ortodoxismul românesc.

Atât ortodoxia, cât și catolicismul și-au afirmat funcția pedagogică în sânul societății; în biserica catolică misiunea educațională s-a canalizat pe predicarea Evangheliei, (funcția magisterială), cateheza și serviciul comunitar-social. În biserica ortodoxă serviciul pedagogic s-a manifestat îndeosebi prin accentul pe educația religioasă. În ce măsură această misiune reprezintă un succes, se poate evalua după nivelul de cateheză al celor care se declară, în particular dar și în cadrul unor recensăminte sau sondaje oficiale, creștini ortodocși.

Recenta „neutralitate” proclamată de BOR cu ocazia alegerilor prezidențiale din luna mai a.c., livrează un plus de relevanță modestei însemnătăți pe care biserica națională o acordă catehezei enoriașilor săi. Intervențiile unor intelectuali de marcă ai BOR (vezi demersurile teologice și ecleziologice ale lui T. Baconschi, V. Bănescu sau A. Papahagi, dar și ale unor sacerdoți) au rămas fără ecou în sânul unei instituții încremenite într-o amorțire apostatică. Dacă pus să opteze între întunericul absolut și civilizație, principalul organism cu autoritate morală al societății românești își permite luxul de a se pronunța „neutru”, atunci ne putem întreba (ne)retoric dacă nu cumva eșecul catehizării poporului credincios, departe de a fi un insucces, reprezintă un angajament conștient, intenționat și planificat. Incapacitatea identificării adevăratelor pericole pentru România și pentru existența ei statală, inaptitudinea recunoașterii adevăraților inamici ai poporului român se pot verifica și într-o cheie teologală: orbirea duhului. Este vorba de acea rătăcire menționată de apostolul Ioan în dreptul fariseilor (Ioan IX, 40) și de către sfinții părinți ai Ortodoxiei, care explică imposibilitatea minții și inimii atinse de orbire, să mai discearnă între sentimentele duhovnicești și simțămintele omenești supuse păcatului. Din cauza acestei orbiri, generatoare de năluciri, Isus Cristos i-a numit pe cărturarii lui Israel „nebuni și orbi” (Matei XXIII).

Sub acțiunea subversivă a puterilor moscovite, etnicismul neofascist antisemit și neolegionar, precum și filetismul agresiv nu se mai ascund, renunțând la pojghița poleită; tot mai numeroase „cuiburi” ultra ortodoxe din sânul bisericii naționale se manifestă din ce în ce mai zgomotos. În țara unde ura împotriva homosexualilor se afișează visceral, crește admirația pentru vitejia adulterină, reprezentată de masculul viguros înzestrat cu pumni aprigi; în țara unde misoginismul abject se justifică prin partituri pseudo-evanghelice, femeile sunt omorâte în stradă cu toporul, sau bătute cu sălbăticie de către vreun popă becisnic, ulterior, felicitat și lăudat de superiorul lui bisericesc; în țara unde odinioară hoardele asiatice ale lui Stalin violau, ucideau, jefuiau și incendiau, se cântă acum odă lui Putin (stupor et admiratio pentru înțelepciunea rusă); în țara unde au fost bombardați și asasinați civili nevinovați de către orcii de stepă ai armatei sovietice, se manifestă cea mai josnică lipsă de empatie pentru nenorocirile unei națiuni vecine care, în acest moment, reprezintă singurul obstacol al revărsării nenorocirii asupra Europei; în țara unde înalți ierarhi ai bisericii naționale se comportă de o manieră încât devine legitim să te întrebi dacă aceștia cred cel puțin în Dumnezeu, anti-intelectualismul a căpătat o dimensiune pandemică. Masificarea, grosolănia, mitocănia, violența, manelizarea și superficialitatea sunt jaloanele vieții cotidiene. Catehizarea formează creștini. Ideologizarea naște creștinopați. Niște saltimbanci ai credinței care proferează contorsionismul ideologic în care se împletește imund ideologia ortodoxist-dacopată cu teocrația legionară.

În lipsa catehezei elementare, nu mai putem vorbi de o populație evanghelizată și educată religios în spirit creștin. În asemenea circumstanțe nu poate surprinde faptul că mase largi de scelerați sunt fascinate de un oier latifundiar, necioplit și misogin, care stropește lumea pe stradă cu agheasmă, zbierând blesteme sau teologhisind năzdrăvănii ortodoxiste filetiste și homofobe. Și care stârnește zâmbete admirative și imprecații laudative, nicidecum dezgust și oroare. Că aceleași mulțimi înfierbântate își exprimă animalic și înfricoșător bucuria (prin postări pe rețelele sociale) pentru uciderea în stradă, cu toporul, a femeii gravide din Prahova, sau că satrapul bătăuș de femei (dar și de confrați întru monahism) în odăjdii preoțești de la mănăstirea din Vlădiceni are sute sau mii de urmăritori/admiratori, între care majoritatea femei. Barbarizarea aceasta, cum inspirat a numit-o profesorul Christian Crăciun, este consecința previzibilă și inevitabilă a analfabetismului catehetic, încă o ispravă ignobilă a bisericii naționale. O înfrângere care se traduce prin triumful unei inumanități halucinante care trasează caracteristici antropologice oribile pentru epoca noastră. Cele două milenii de pretins creștinism pe care le clamează creștinopații nu valorează cât o lecțiune de cateheză elementară sau cât un sfat simplu al unui duhovnic curat la inimă și cuget. În aceste momente, poporul român traversează poate cea mai gravă decuplare de la normele civilizației și umanității din întreaga sa istorie. Excepționalismul românesc se afirmă viril și suveran; suntem într-adevăr unici, căci în nicio țară europeană normală pitecantropii societății nu ar cuteza să se manifeste atât de violent și trufaș prin toate mijloacele și rețelele sociale (iar dacă ar face-o, poliția de acolo și-ar face instantaneu datoria). Tabloul social general este întregit de medici care ucid pacienți după o schemă parcă desprinsă din dezbaterile de la Wannseekonferenz, preoți care lovesc cu pumnii femei, ucigași la drumul mare, politicieni corupți, cel mai masiv abandon școlar din UE, cel mai ridicat număr de mame minore din Europa, adolescenți răvășiți de droguri, alcool și violență, cărora li se livrează somptuos exemplul luminos al celor doi rapperi. Diaspora oferă și ea mostre din aceiași vitrină a ororii: adolescenții români din Ballymena reținuți pentru tentativă de viol și românul care a furat trei oi dintr-un parc din Berlin pentru a le sacrifica ulterior în apartamentul său, reprezintă doar cele mai recente exemple. Acestea sunt vremurile în care biserica ortodoxă română s-a instalat într-o sublimă neutralitate.

Să renunți la droguri și alcool pentru a îmbrățișa cauza neo legionarismului, ortodoxismului militant, antisemitismului, misoginismului, dacopatiei și urii e tot ce poate configura mai convingător lipsa de catehizare. Schimonosirea adevărului evanghelic se desăvârșește hic et nunc. Oare ce ar avea de câștigat BOR dacă programul de catehizare s-a aplica riguros și programatic? Nu cumva, potrivit unor întortocheate și sumbre socoteli de taină, ar avea mai degrabă de pierdut dacă acest program educațional s-ar efectua cu succes?

Adrian Dragoș DEFTA