Editorial. VICTORIA EȘECULUI

Am așteptat pînă în ultimul moment rezultatele negocierilor dintre sindicate și guvern pentru a putea întrevedea viitorul. Prima consecință, o aminteam încă de săptămîna trecută, a mai apărut o fractură: inițial a fost cea dintre profesorii care au fost pentru și cei împotriva grevei. Acum, în prima categorie s-a mai căscat fulgerător încă o prăpastie: între cei care doreau încetarea grevei și adepții continuării ei cu orice preț. Am văzut conflicte violente de cuvinte. Nu sînt de acuzat niciunii, cîți dintre cei care au „cedat” nu au probleme: rate, copii de ținut la facultate, cheltuieli medicale? Și nu-și pot permite amputările grave de venituri. Dincolo de cifrele de salarizare, profesorii au cîștigat, sper, conștiința propriei forțe, au avut curaj să nu se lase intimidați și șantajați cu „mila” față de „bieții” elevi, de vehemența unor părinți sau „influenceri”, au utilizat singura pîrghie pe care o aveau: examenele. Cred că e prima dată cînd o fac. Guvernul a cîștigat pentru că și-a dus la capăt jocurile politice la umbra grevei. Felul absolut cinic în care au dat banii despre care spuneau cu trei săptămîni înainte că nu există, și apoi s-au lăudat singuri de înțelepciunea cu care au gestionat conflictul, fără să răspundă nici de unde iau banii, nici de ce nu i-au dat de la început dacă erau soluții… toate astea pun guvernarea sub o flamură neagră. Că am trecut de la Ciucă la Ciolacu e căderea noastră tipică, istorică, din lac în puț.

Lui Ciucă i-a fost păstrat locul la președinția Senatului mai bine de un an, ceea ce mi se pare și ilegal și, mai ales, imoral. De doi ani Guvernul nu a făcut decît să se preocupe de jocurile interne de putere, în indiferență totală față de marile probleme ale societății și de crugul istoric atît de complicat în care ne aflăm. Acum cînd scriu, se preconizează că în noul guvern la învățămînt va rămîne d-na Deca, probabil ca să-și poată duce la capăt operațiunea de distrugere a școlii românești. Ar fi un caz unic, în țările funcționale în care un ministru al unui domeniu în care a avut loc o grevă generală nu numai că nu-și dă demisia, dar este transplantat și în guvernul următor. Hotărît lucru, rușinea nu face parte dintre însușirile oamenilor noștri politici. D-na ministru ar fi trebuit să se ascundă în vreun post lipsit complet de vizibilitate publică, dintre miile create de guvernul care se plînge că nu are bani pentru profesori, investiții, promovarea turismului, infrastructura de transporturi sau electronică. Dovadă că la noi guvernul este altceva decît țara. Cu totul altceva. După cum jocul jenant al UDMR (dar de la ei ce pretenții să ai?), nici măcar nu-și mai disimulează interesele strict de clan.

Din lipsă de orice realizări, atît președintele, cît și ceilalți politicieni, au invocat pînă la diabet cuvîntul stabilitate, cel atît de iubit de convocatorul de mineri Iliescu încă din decembrie 1989. Cu asta ne-au tot speriat. Dovadă în sine de cît de puțin a evoluat mentalul nostru politic. Societatea s-a schimbat mult, politicienii par a fi încremenit în chihlimbarul lor de la capătul Bulevardului Unirii. Se poate spune, fără a fi profet, că guvernul va fi mai prost decît cel actual. Măcar și pentru faptul că nu va mai fi unit, cel puțin la suprafață, și că se vor înteți atacurile interne din rațiuni electorale. USR-ul are dreptate: d-l Iohannis a reușit performanța de a face respirație gură la gură PSD-ului și de a-l aduce la guvernare, după ce acesta obținuse cele mai proaste rezultate la alegerile precedente. Comentatorii „neutri” interpretează asta ca pe un semn de maturizare politică. Dimpotrivă! Nu este decît semn al impotenței civice și lipsei de memorie. PSD-ul a fost și rămîne sursa primă a răului care roade România de peste 30 de ani. Asta trebuie repetat cît se poate de des. Rău atît de puternic, încît a distrus toate celelalte partide care i se opuneau. Substituindu-le, ca în filmele alea americane gen  Men in black în care alieni dușmănoși intră în corpuri umane. PSD-ul „a mîncat” pe dinăuntru mai întîi PNȚCD-ul, apoi PNL-ul. De aceea își permite aproape orice, singura frînă fiind cea externă.

Despre Schengen, nicio șoaptă. Sigur că jocurile Austriei sînt fără legătură cu „valorile europene”, dar ele au meritul de a arăta cît de puțină prestanță avem pe scena politică continentală. Cu multe niveluri sub Polonia sau Ungaria sau chiar lipsita de guvern Bulgarie. Mulțimea de condamnați penal care se lăfăie prin statele „civilizate”, fără ca statul român să poată sau să vrea să facă ceva, tot despre asta povestește. Ciolacu nu trebuie subestimat, are acea viclenie de sălbăticiune politică pe care o avea și Dragnea și care-l va face să pregătească foarte bine triumful partidului de anul viitor. Dibăcia cu care a evitat să ia în mînă cartoful fierbinte al grevei, făcînd la timp rocada (iar himera „stabilității”!), cu care a evitat cel mai mărunt atac la adresa ministrei de la PNL, cu care a fentat prin amînări sine die problema pensiilor nesimțite, îl îndrituiește să fie un  lider à longue terme. Spre paguba noastră, a tuturor, și spre cîștigul lor.

Pe 13 iunie, la 33 de ani de la mineriada care a întors istoria României de la drumul spre viitor, un președinte ales dintre liberali numește un premier PSD. Se închide un ciclu, se deschide noaptea… Toată stima pentru profesori, gestul lor rămîne exemplar, indiferent de contabilizarea veniturilor. Arată că totdeauna se cîștigă ceva, indiferent cît s-ar pierde, atunci cînd este conștiință.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN