Îl auzim folosit de zeci de ori într-o singură zi. Nu cred, însă, că sînt foarte mulți oameni care știu exact ce înseamnă. Nici măcar DEX online nu îl conține. Ce este, deci, suveranismul? Ce putem spune este doar că a devenit un passe-partout, bun la toate, o etichetă lesne de lipit pe fruntea oricăruia cu părerile căruia nu ești de acord. Nimeni nu explică limpede, totuși, pentru omul-massă, ce înseamnă. Se insinuează însă permanent că e ceva de rău. Care provine, cum se întîmplă adesea, din ceva „de bine”, adjectivul suveran. Nu sînt profesor de științe politice, de aceea sînt intrigat de această tăcere față de un concept care ne privește pe toți. „Masili largi populare”, cum spunea tăticul suveranismului românesc, numit de unii național-ceaușism. Altă greutate de care ne lovim în definirea termenului este apropierea cuvîntului de altele ca: patriotism, naționalism, suveranitate. Unde tragem liniile de separație? Ceea ce reține omul luat captiv de ecrane din rostogolirea cotidiană a acestui cuvînt este că e ceva de rău. Și, sigur, poate fi. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie explicat. Lumea nu citește nici măcar Wikipedia, unde explicațiile nu justifică în niciun caz folosirea lui ca armă de nimicire în masă a adversarului ideologic. Ba chiar enciclopedia electronică nu are părtinire politică și ni se spune foarte clar că există un suveranism de stînga și unul de dreapta. Nu o să vedeți în spațiul nostru public asemenea dihotomii, la noi e deja limpede de cîțiva ani: dreapta e răul, stînga e binele. E suficient să faci o statistică a spațiului presei și politic. Să asculți dezbaterile din Parlament, atît cît sînt, ca să realizezi că habar nu au ce poate însemna această bazaconie, dar care dă bine la imagine. Și apoi ne mirăm cu o ipocrizie cît Vîrful Omu că 60% din populație regretă comunismul.
Larousse-ul din 2025 e cît se poate de concis: suveranismul reprezintă doctrina apărătorilor suveranității naționale în Europa. Suveranitatea nu a devenit, totuși, ceva blamabil. Problema este, n-avem ce face, de filozofie: Uniunea Europeană s-a întemeiat, și asta a fost împotriva rănilor majore ale celor două războaie, printr-o cedare voluntară a unor atribute ale suveranității naționale pentru o suveranitate colectivă. Și de atunci, UE tot lărgindu-se (impactul major a fost desigur, după 1990), procesul s-a făcut printr-o continuă negociere a acestor elemente ale suveranității care trebuie puse în comun. Ăsta este procesul descris simplu. Ce a fost Brexitul decît o victorie a unui fel de suveranism, de protest împotriva unui Centru trans-național? Doar că, pentru a-ți permite așa ceva, trebuie să fii Anglia. Și ca să ceri o Ro-exit trebuie să fii complet cretin și dușman al intereselor României. Aici e capcana.
Pe de o parte, Marile Puteri nu-și uită istoria și, deși expresia nu mai este deloc folosită, ele se comportă ca atare. Și bine fac, atunci cînd o fac bine. Dictează! Vreau să spun că adesea ele impun micilor state limitele compromisului. Aici își bagă cornul de drac suveranismul. Pe de altă parte, democrația, ca sistem de guvernare a societăților moderne, este într-o evidentă criză în America și în Europa, unde agresiunea rusă i-a dat o lovitură de K.O. Adaptarea democrațiilor la lumea post-modernă și informatizată încă nu s-a petrecut, și ele sînt amenințate de barbaria medievală a stepelor. Educația globală se prăbușește și umanismul (fără de care eu unul nu pot concepe specia umană, dacă ea nu se va duce pe urma mamuților) nu mai are nicio trecere la public. De aceea specia se degradează din ce în ce spre hoardă. Vedem asta cotidian, nu doar în spațiul politico-social, ci și pe marile stadioane, la mari festivaluri de muzică sau spectacole de tot felul. Și hoardele nu au generozitate. Farurile noastre publice folosesc în contrasens cuvîntul suveranism, și vor să ne intoxice cu el, tocmai pentru că este atît de imprecis. Iar cuvintele imprecise ucid.
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Felicitări pentru articol!