Unul dintre faptele „minore”, doar semnalate rapid în fluxul nebun de informații al zilelor, dar care mi se pare un indice simptomatic pentru stadiul de astăzi al mentalității românești este cel privind examenul de bacalaureat. Mă refer strict la literatură, materia pe care o cunosc, probabil că dilema este valabilă pentru toate. Este vorba despre o decizie pe care o calific drept foarte proastă a Ministerului: aceea de a scoate din programa de bacalaureat literatura postbelică (și așa foarte, foarte slab reprezentată, n.m). Pandemia devine, iată, pretextul perfect pentru a mai bate un cui în sicriul școlii românești. Cîteva observații preliminare: 1. Examenul de bacalaureat a devenit, de la an la an, tot mai mult, o caricatură, prin succesive eliminări de materie, scădere a dificultății subiectelor, conceperea grilelor de corectură, ca să nu mai vorbesc de corupție, în general coborîrea tot mai mult a ștachetei exigențelor. 2 Asta se încadrează în tendința generală a școlii de a elimina munca și excelența în favoarea unei nivelări la nivelul cel mai de jos. 3. O cutumă nefastă, nepusă niciodată în discuție, este aceea de a lucra cu două programe diferite: cea de studiu, unde se învață un anumit număr de elemente, și programa de bac, mult mai redusă. Consecința: în zdrobitoarea majoritate a cazurilor elevii nu învață și profesorii nu predau decît ceea ce se cere la bac. Mare parte a materiei se pierde astfel în inutil. Măsura de luat imediat ar fi eliminarea programei de bac. Ea trebuie să coincidă pur și simplu cu programa de studiu din cei patru ani și punct. Sadic, eu aș îmbogăți această programă la literatură cu cel puțin 50-60 de nume de scriitori (sic!), de la interbelic la contemporani. Dar asta e altă discuție, am pornit de la decizia unui minister complet lipsit de viziune și de curaj de a elimina literatura contemporană din programa de bac. Și ne plîngem că nu citesc tinerii! De analfabetism funcțional!
Cum spuneam, ceea ce am scris mai sus este doar un exemplu, prin prisma căruia încerc să citesc mentalul nostru de azi. Adică pasivitatea ca forma mentis generală. Nu am văzut reacții publice de protest din partea inspectorilor de română, a catedrelor de specialitate din marile licee. Așa s-a petrecut toată degradarea societății noastre de două decenii încoace. Apropo de cazul, pe care l-am amintit și în această pagină, al doctorului Gavrilescu, supus linșajului public pentru vina de a se fi crezut într-o țară cu garanția libertății de exprimare. M-a stupefiat reacția directorului liceului unde s-a petrecut incidentul, care a trecut la amenințări directe la adresa dirigintei clasei respective. După care lege, regulament, îndreptățire morală ar trebuie sancționată doamna profesoară? (Precizez, dacă mai e nevoie, că nu cunosc niciuna dintre persoane). Ăsta este învățămîntul românesc: un lanț nesfîrșit de spaime și lipsă de coloană vertebrală, de la profesori la inspectori pînă la oamenii din minister. Pandemia a devoalat perfect precaritatea, lipsa de substanță ale acestei relicve care este ministerul educației: niciun fel de strategie, nicio soluție de lungă durată, doar improvizații legate cu sfoară „pîn-o trece zavera, apoi vedem noi”. Consecința? Iată un exemplu: ziarul nostru mi-a făcut onoarea de a aduna într-un blog editorialele pe care le scriu aici de mulți (prea mulți!) ani. În numărul trecut am evocat, cu minime păreri personale, două cărți despre pandemie, aparținînd unora din marii gînditorii ai veacului: B.H. Levy și Giorgio Agamben. Imediat au apărut niște comentarii, desigur curajos anonime, care mă acuză de bigotism, legionarism și alte crime, fără să se refere în niciun fel la conținutul textului. La ce spuneau cei doi filozofi pe care eu i-am citat din plin, reducînd părerile proprii la minimum. Cam ăsta este nivelul discuțiilor publice de la noi. Asta este tendința corectă politic a sugrumării oricărei concepții neconforme, prin lipirea de etichete. Este tot un fel de analfabetism funcțional, mai sofisticat. Nu vrei să citești un text în ceea ce el spune, ci doar ca să-ți pui în vedere lentilele ideologice.
Vigilența revoluționară este iar la modă. Urmează, pentru ăștia ca mine, Canalul, prima pe dreapta! Domnii de la USR sînt pregătiți ideologic și partinic pentru asta, deocamdată ocupați să se mănînce între ei (vezi scandalul filialei diaspora) și să-i lichideze pe tovarășii dușmani de la PNL, dar și să apropie România cît mai mult de China, cum se vor consolida la putere. PSD-ul a pierdut partida, e prea grobian, din altă etapă istorică, depășită. E vremea băieților cu gulere albe. Și geci galbene. Sărbătorind Marea Închidere Globală de care vorbea deja Michel Foucauld. Filozoful francez vedea lumea condusă de două verbe: a supraveghea și a pedepsi. Parcă l-a citit dl. Arafat. Simbolurile acestei lumi sunt închisoarea și spitalul. O duduie foarte activ(ist)ă abia născută probabil pe vremea mineriadelor cheamă acum minerii la București. Cum spuneam și data trecută, Jana nu e moartă, Jana se transformă. Aici Jana se numește Ion Iliescu.
Christian CRĂCIUN
În rubrica faptului divers pe care, cu laxă modestie o denumiți „Editorial”, vă exprimați la adresa „anonimilor” care, chipurile v-au atacat în mod nedemn și laș. În cadrul ultimei aparții („Regrete tardive”) spuneți cam așa: (a) într-un editorial precedent v-ați exprimat „minime păreri personale”, citând „din plin” părerile unor mari gânditori ai veacului despre pandemie; (b) comentariile „curajos anonime” nu s-au referit defel la conținutul textului; (c) ați fost acuzat de „legionarism și alte crime”; (d) criticile aduse sunt „un fel de analfabetism funcțional mai sofisticat”. Mă opresc aici.
Primo: nu comentez criticile pe care vi le-a adus „anonimul”. În treacăt fie spus, nici nu sunt de acord cu ele. Însă singurul care a adus vorba despre legionarism și fără referință la persoana dumneavoastră, sunt eu. Nu sunt anonim, vreți să vă trimit o copie după CI? Secundo: articolul „Prima frică mondială” nu numai că este plin de păreri personale (nicidecum minime), dar nu conține, de fapt, nicio frază citată din „marii gânditori ai veacului”, ci doar niște expresii/sintagme ale acestora.
Tertio: profesați un văicărism strident și ipocrit. Nu v-am acuzat nicicum de legionarism, dimpotrivă chiar v-am provocat la o dezbatere punctuală despre rolul educației religioase din școli, deci în legătură cu textul pe care pretindeți că nu l-am citit sau, „grație” analfabetismului funcțional, nu l-am înțeles. Sau poate că orbirea useristă nu-mi dă pace… Nimeni nu v-a acuzat de crime. Quarto: victimizarea prețioasă nu vă face cinste, însă viețuirea în pubela proprie e un drept al fiecăruia. Elanul săltăreț cu care pretindeți că vi s-au adresat injurii ce nu există de fapt se bazează, poate, pe lehamitea cititorului de a reciti editorialele dumneavoastră și comentariile aferente. Că dacă ar face-o s-ar convinge că aberați cu seninătate.
Quinto: ați eșuat lamentabil la capitolul „dialog”, dar excelați la monologul apos. Îi taxați pe „anonimi” ca lipsiți de curaj. Ce îmi plac mie curajoșii ăștia iviți după 89 ca ciupercile după ploaie. Ați semnat cumva pentru Charta 77, sau v-ați situat în siajul unuia ca Tudoran sau al altora ca el? Vreți o dezbatere despre curaj? Nu mai strigați în peșteră, nici închisoarea, nici spitalul nu vă deschid porțile. Sunt deja suprapline.