Editorial. POMELNIC

A făcut mare agitație pe rețelele sociale imaginea unui petic de hîrtie, un sfert de coală, dintre cele pe care se scriu pomelnicele la biserică. Și asta și era, un pomelnic foarte scurt pe care scria cam așa: pentru Putin și Zelenski să se împace. E un text aici care trebuie interpretat dincolo de politic. Și așa voi reflecta asupra lui, din punct de vedere antropologic și creștin. Pentru că asta este acest mărunt document, scris mai mult ca sigur de o femeie (nu mă obligați să argumentez, numai ele pot avea acces la acest fel de esențializare a unei situații), probabil una din „babele” emblematice ale bisericii pentru care nu vom avea niciodată suficiente gînduri de elogiu. Poate chiar una dintre cele care mai bîrfesc cu surata de alături în timpul slujbei sau fac pe jandarmii corectitudinii rituale cînd cineva greșește oarece la închinare. Dar textul acesta de numai cîteva cuvinte conține o adevărată comoară teologică redusă la maxima concizie. Nu numele persoanelor sînt importante, ci ideea de pace. O milă nesfîrșită pentru victimele din ambele părți. Un fel de înțelepciune dintr-un pateric popular se ivește din cele cîteva cuvinte. O valorizare supremă a Păcii.
Împăcare… ar trebui să fie un cuvînt al fiecăruia, de fiecare zi. Împăcare cu noi înșine și cu ceilalți. Ceea ce ni se cere înainte de împărtășanie. Ce am putea să cerem mai de preț lui Dumnezeu? Uneori, complicăm enorm lucrurile. M-a mișcat această rugăminte prin felul în care reduce creștinismul la principiul păcii și împăcării. Există un dispreț din păcate foarte răspîndit în lumea „educată” față de „babele” pupătoare de moaște, nelipsite de la niciun pelerinaj, uneori băgăcioase și limbute, alteori blînde pînă la a trece neobservate. Dar fiind mereu prezente. Să observați dumneavoastră un fenomen straniu: anonimele acestea, prin legea firii, dispar. În biserică rămîne un gol, o ușoară dezordine. Dar stranele bisericilor de pretutindeni sînt mereu pline cu Ele. Altele vin în loc și sînt aceleași, pe nesimțite sînt alte persoane acolo, nu se știe cînd și cum, și totuși aceeași bătrînă simbolică. Ca și cum ar fi același prototip, reprodus în mii de exemplare și care nu piere ca atare niciodată. Forța lor în aceasta stă, că reprezintă continuitatea. Într-o vreme care privilegiază ruptura, pe omul care vrea să iasă moț în față, femeile acestea reprezintă smerenia anonimatului și a traiului conform unor principii imuabile. Printre care pacea este primordială. Este posibil ca autoarea respectivului pomelnic să nici nu știe prea bine cine este Putin și cine Zelenski. Dar cu siguranță știa foarte bine ce înseamnă atrocitatea oricărui război. Și că decizia supremă aparține doar lui Dumnezeu. E naiv? Desigur. Dar naivitatea nu înseamnă prostie, ci un fel aparte de curățenie sufletească. Cinicii care nu știu nimic despre fenomen vor ricana: și ce-i cu asta, cu ce va contribui asta la amortizarea războiului? Răspund simplu: nu știu, pentru că nu este din lotul omului să știe.  Să-i lăsăm pe politologi și istorici să despice firele faptelor în o mie de înțelesuri. Omul simplu reacționează simplu. Se roagă pentru pace. Un alt amănunt: de bună seamă că persoana respectivă are șiruri lungi de morți și de vii pentru care să dea un pomelnic. Dar ea și-a dat bănuțul și lumînarea pentru biete victime din altă parte și care, deocamdată, nu o afectează direct. Și din acest punct de vedere este un gest perfect  evanghelic și exemplar. Ar trebui să-i sărutăm mîna bătrînei. (De ce cred că este o bătrînă? Poate fi chiar tânără, dar prin gestul ei ține de o înțelepciune eternă, de aia!)
De ce am ales să scriu despre acest fapt trecut anodin și nebăgat în seamă în spectacolul cotidianului nostru? Pentru că avem nevoie de prezența cotidiană a binelui ca să credem în bine. Dar toată presa, inclusiv – mai ales – cea online, nu face decît să propage răul și urîtul și falsele valori. Cîte un exemplu cu înțeles adînc, precum cel amintit aici, trece nebăgat în seamă. Dar mai sînt oameni autentici, nestricați de ideologii. Fie pentru că au contact nemediat cu arhaicitatea, fie pentru că au o cultură solidă umanistă, nepervertită de sloganuri. Între aceste limite se întinde hăul. Ne întoarcem la gestul filozofului antic: ne limităm la a căuta oameni ziua-n amiaza mare. Cîndva, existau societăți care funcționau ca modele. Ele au dispărut, destrămate de multe cauze ale putrefacției. Astăzi, sîntem fericiți dacă mai găsim indivizi care funcționează omenește, precum anonimul care a scris un pomelnic.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN