Editorial. „NOI POPORUL”

Sînt primele cuvinte din Constituția Americană. „We the people”. Adică a, poate, celui mai izbutit dintre actele de drept construite de mintea umană. Dovada îndestulă: neperisabilitatea sa de-a lungul veacurilor. Preambulul acestui act fixează două lucruri simple: de unde purcede puterea și care este scopul exercitării ei: „to ourselves and our Posterity” – „pentru noi înșine și pentru posteritatea noastră”. Părinții fondatori ai Statelor Unite (nume imposibil de folosit în România fără să fii prigonit în Rețea, de exemplu față de Avram Iancu… hai să facem un sondaj, că tot a început BAC-ul, cîți dintre absolvenți au auzit de el?) aveau o impecabilă proprietate a termenilor. Ei nu spun „în numele poporului hotărîm și stabilim” ci „noi poporul… hotărîm și stabilim”. Cel care vorbește în text este poporul însuși, nu „reprezentanții” săi aleși. (Erau bancuri bune, și azi valabile, pe vremea comunismului multilateral, despre mîncatul și băutul prin aleșii noștri). Se evită astfel disjuncția reprezentativității.

Marasmul României de azi este că noi poporul nu ne simțim reprezentați de mai nimeni. În ciuda marii minciuni care este mediul online, noi nu avem, de fapt, cuvînt. Mai bine zis, sînt atîtea potopuri de cuvinte, încît nu se mai aude niciunul cum trebuie. Oamenii aceia de acum aproape două secole și jumătate nu vorbeau în numele poporului, ci ca poporul, în numele viitorului lui. Toți demagogii vorbesc „în numele”… adevărații părinți naționali sînt doar cei care promovează „justiția și liniștea internă” și au un scop național bine definit. Nu putem privi decît cu imensă tristețe halul în care a ajuns justiția băștinașă (Emilia Șercan anunță că va declara greva foamei în fața Parchetului General, Piedone e condamnat la 4 ani, apoi se constată că „fapta nu există”???? etc.).

În acest text întemeietor, admirabil de simplu și de profund, nu există funesta disjuncție între ei și noi. Nu voi vorbi despre „binecuvântările libertății”, deși evident toate elementele invocate în Preambulul Constituției sînt inextricabil legate. Dar nu despre libertate vreau a scrie aici, ci despre această simplă expresie de uvertură „noi poporul”. E chiar un plural al majestății democratice. Care democrație s-a stafidit și posmăgit din acele vremuri aurorale. Chiar la ea acasă, nu mai vorbesc la noi. Nu trece zi să nu auzim de îngrădiri ale libertății, de supravegheri mai sofisticate, de identități mai fluide, pînă la totala inconsistență. Ne scoatem istoria și geografia (adică timpul și pămîntul) din programă, transformăm cultura generală în povară de înlăturat, înlocuim „noi poporul” cu „noi partidul x” și gata marea destrămare națională. „Noi poporul” este o sintagmă fără conținut azi în România. La Revoluție (Da! A fost!), să ne amintim, chiar asta se scanda pe străzi: noi sîntem poporul. Fără ca oamenii ăia să aibă știință de preambulul Constituției americane. Dintr-un bun instinct democratic. Acum e o mare îngrămădeală, vorbesc „în numele lui” nu numai politicienii, ci și oamenii de presă, influencerii, intelectualii publici, făcătorii de opinie, cine vrea și cine nu vrea. Rar, foarte rar, se aude și glasul lui. În momentele de mare tensiune. Toți știu ce vrea el, mai ales demagogii (îmi place cuvîntul ăsta mai mult decît populist). Pretutindeni. Democrația românească este o părelnicie inconsistentă, ciorbă de știr(i) cu vorbe, fără sare, zamă chioară. Avalanșa de promisiuni la care guvernul a dat drumul fără limite nu este deloc în favoarea poporului.

Atenție, cuvîntul important dintre cele două este – totuși – noi. Cine și ce sîntem acești noi? Un plural greu, definit în propozițiile următoare ale textului de la care am pornit reflecțiile de față, și pe care îl poate găsi oricine pe net. Justiție, libertate, apărare, bunăstare, fața întoarsă spre viitor. Lucruri simple, enunțate exact pe înțelesul „poporului”. Și rolul adevărat (și adecvat) al elitelor culturale: de a da astfel de formulări general valabile. Nu „teorii” care sînt firește necesare și bune, dar la nivelul practicii este nevoie de lucruri clare. Intelectualii noștri, în mare parte, se feresc de acest noi, acuza de naționalism, aruncată ca o minge de ping-pong, zboară pretutindeni, de la unul la altul. Uitați-vă cum sînt formulate la noi legile, de orice fel, pline de imprecizii și ambiguități care permit tot felul de „șmecherii” juridice. Sînt cel puțin trei cauze: 1. sînt interese să fie astfel formulate; 2. legislatorii nu știu suficient drept  și atunci cad în imprecizie și confuzie; 3. legislatorii nu știu suficient de nuanțat limba română și gramatica (pe vremuri proba de gramatică de la drept era printre cele mai dificile). De cele mai multe ori sînt valabile simultan, în diferite proporții, toate trei. „Noi poporul” este la noi imbecilizat prin învățămîntul cel mai prost din istoria sa, manelizat prin media, paralizat pe Rețelele de manipulare. Aud tot mai insistent teoria că „scapă cine poate”, salvarea este strict individuală. Dovadă că „noi” a murit, rămîne bietul, egoistul „eu”.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN