Editorial. EUFORIA NAUFRAGIULUI

Expresia, memorabilă, îi aparține lui Andrei Pleșu. Îi îndemn pe cititorii noștri care vor să înțeleagă lumea în care trăim să urmărească pe net discuția sclipitoare dintre filozoful Andrei Pleșu și profesorul Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai și, ca pas următor, să citească lucrarea acestuia din urmă – Psihologia poporului român. O lucrare prin care veți cunoaște la un mod mult mai științific mentalitățile, calitățile și defectele noastre, fără gargară patriotardă și prejudecăți. Bibliografie obligatorie pentru cei aflați în serviciu public, dacă ei ar citi și s-ar pricepe la ceva. Am simțit nevoia acestei precizări pedante tocmai pentru că nu știu cum să ies din ispita cîntecului de lebădă. Să schimb tonul de bocet al ultimelor articole. Dar cum să schimbi, de vreme ce realitatea nu s-a schimbat? Lumea, isterizată, obosită, deprimată vrea un singur lucru, mai mult chiar decît mărirea salariilor: o țară liniștită, previzibilă, funcțională, o „Elveție” plicticoasă în care instituțiunile să fie funcționale, cetățeanul respectat și totul să meargă ceas. Borges, întrebat odată ce meserie i-ar plăcea să aibă a răspuns: președintele Elveției, și a argumentat hîtru, știe cineva cum îl cheamă pe președintele Elveției? Acest anonimat al normalității îl visează și cetățeanul român. Dar, firește, el nu corespunde structurii noastre mentale, istoriei și situației noastre geo-politice. Normal că geniul lui Caragiale a sintetizat totul într-o singură replică, rostită firește la berărie: „Criză teribilă, moncher!”

Cîrcotaș, românul pare a se bucura să constate în fiecare zi o altă față a dezastrului național. Televiziunile, presa scrisă (cîtă mai e) și rețelele sociale din asta trăiesc. Se pare că am obosit. Noi, ca popor. Una din cauze este arătată în cercetarea prof. David: lipsa acută de încredere a cetățeanului în instituțiile statului. Este o adversitate, o luptă constantă, clipă de clipă, la fiecare nivel, între stat și cetățean, fiecare încearcă să-l păcălească pe celălalt. Cum să ai o societate funcțional-democratică în asemenea context? Să-l citez și pe H.R. Patapievici: nu există țară europeană în care intelectualitatea să-și disprețuiască mai profund poporul și, în același timp, să-l evoce ditirambic la fiecare pas. O recentă polemică despre „prostime” între doi străluciți intelectuali ilustrează fenomenul. Oamenii au nevoie ca de aer de speranță. Adică de o imagine cît de cît clară a viitorului. Prima soluție ar fi profesionalizarea.

Guvernul ne-a mai dat singur un exemplu strălucit de incompetență: pe ultimii zeci de metri înainte de adoptarea Ordonanței cu măsuri fiscale a descoperit că, dacă elimină excepțiile fiscale din cîteva domenii (agricultură, construcții, IT), după mărirea salariilor acestea ar scădea net. Curat profesionalism în calculele de impact, coane Fănică! Este singurul exemplu despre cît de serioase sînt deciziile luate la nivel de politică de stat pe care-l dau în materialul de azi.

Oamenii își construiesc refugii. Ați observat că există o adevărată modă a gardurilor cît mai sofisticate, mai somptuoase, mai betonate și – mai ales! – mai impenetrabile, dincolo de care nu se vede nimic? Înainte chiar de a-și ridica vila, oamenii fac gardul monumental. Gardul „tradițional” era o îngrăditură de nuiele făcută mai mult să delimiteze terenul și să împiedice intrarea vacilor întoarse de la pășune. Sau de șipci de lemn (mai tîrziu de tablă) printre care se vedea perfect de afară înăuntru și invers. Gardul unea, nu despărțea. Gardurile de acum sînt ziduri ale unor cetăți private, dincolo de care omul autist contemporan se refugiază. Această izolare este cancerul social contemporan (accentuat de așa zisele rețele de socializare care fac exact opusul: ne închid pe fiecare în bula lui, dîndu-ne doar iluzia comunicării). Asta ține de ideea, generalizată azi, despre care am mai vorbit aici, că nu există decît salvare individuală, numai în măsura în care poți să-ți construiești un astfel de refugiu interior, ieșind din spațiul public, mai ai o șansă să nu intri în depresie, să nu te smintești. Greu de combătut o astfel de teorie! Orice interacțiune cu oficialitățile este într-un fel sau altul traumatizantă. Într-o societate profund, iremediabil manelizată, interacțiunile cu semenii sînt, la fel, de foarte multe ori, provocatoare de leziuni sufletești. Scapă cine poate! Cred că un al doilea pas, după acela de recîștigare a profesionalismului în absolut toate domeniile, de la acarul CFR și zugravul sufrageriei, la profesorul universitar, cu un accent apăsat pe politicienii care sînt specialiști în nimic virgulă nimic egal cu totul, ar fi scăparea de simptomul: la noi ca la nimenea.

O carte evocată doar prin titlu, dar puțin citită, a profesorului Boia, se întreba de ce e România altfel? Și a dat astfel, din păcate, apă la moară acestei viziuni. Cînd vom fi suficient de perspicace, informați și calmi pentru a observa că multe dintre cele ce ne par insuportabile nu sînt neapărat originale, ne vom mai liniști. Le găsim și prin alte părți. Cînd războiul intern al tuturor cu toți va înceta, vom putea începe să și construim instituțional. Au fost două mari perioade în istoria noastră de intensă construcție instituțională: cea începută de Carol I Întemeietorul și continuată pînă în Interbelic și cea imediat de după 90, dar stopată încet, încet după 2000 prin parazitare politică (exclud firește falsele instituții comuniste). Numai o astfel de construcție ne scoate din euforia dezastrului, care ne bucură pe toți, fiindcă orice previziune în această direcție se împlinește și ne arată deștepți.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN