Editorial

Editorial. AL DOILEA PONEI ROZ

După cum am promis, fac astăzi cîteva observații despre expoziția de sculptură găzduită de Primăria sectorului 1, București, cea condusă de d-na Clotilde Armand. Fiți liniștiți, nu este locul aici de cronică de artă, tot un text social-politic vom da la iveală, pentru că scandalul stîrnit este un bun turnesol al stării vieții noastre publice. Observ doar că scenariul de acum reproduce aproape fidel pe cel din 2008, cînd a fost campania faimoasă a „poneiului roz”, împotriva conducerii ICR de atunci. Reamintesc doar că era vorba de o expoziție (de mare succes de altfel) de la New York pe care forțele Antena 3 & PSD & ziariști năimiți de tot felul de servicii au luat-o ca pretext pentru a distruge finalmente cea mai performantă instituție culturală a țării. Să o vezi pe Olguța Vasilescu luîndu-l la întrebări în Parlament pe Horia-Roman Patapievici  ține de coșmarul cel mai negru din care nu ne mai trezim de trei decenii. Mai există trezire? Iată ce spunea atunci filozoful, perfect valabil și acum: „Suntem în zona patologicului, adică nu are legătură nimic cu nimic şi din asta, s-a pornit un scandal care a trecut prin Antena 3 unde timp de două zile, pe spaţii largi, s-a practicat un hate-speech (discurs incitator, n.red.) faţă de mine, indicat ca anti-român, nazist, exportator de securişti la Berlin… Aici suntem: totul a pornit din nimic, cum aţi văzut cu poneiul şi cu acea imagine decriptată aberant ca fiind antisemită, şi s-a ajuns la o chestie îngrozitoare în care activitatea unor oameni de o exemplară onestitate profesională a fost pusă sub semnul îndoielii”.

După același scenariu mediatic și mental (prostia nu are imaginație!), și cu aceiași atacatori, s-a desfășurat și zavera de acum. Recapitulăm simplu: d-na primar a oferit spațiul pentru expoziția absolvenților secției de sculptură de la Universitatea Națională de Artă. Și aici cred că trebuie făcută o primă disociere: una este deschiderea unei instituții publice pentru cultură, și mai ales artă de avangardă, alta calitatea estetică a operelor. Confuzia între cele două aspecte (cineva o acuza pe Clotilde că ar fi comandat ea însăși operele, pentru că trebuie să fie cu orice preț vinovată) politizează grețos un act care ar fi trebuit să țină de banalul normalității.

De aici sărim direct într-o întrebare insolubilă: ce este arta? Să recunoaștem că foarte puțini putem da un răspuns cît de cît coerent și suficient la această întrebare: pentru că obiectele de acolo trebuie clasificate cumva. Foarte mulți dintre cei care au atacat-o pe primăriță dădeau impresia că știu perfect ce este arta și că „drăcoaicele fără sutien” (ăștia i-ar pune sutien și lui Venus din Milo) nu intră în domeniul artei. Mărturisesc: nici eu nu mă dau în vînt după asemenea artefacte, dar de aici pînă la a face din ele ghiulele de aruncat în doamna primar e foarte departe. Respectivii atacatori nu au făcut decît să-și expună incultura față de ce înseamnă arta plastică de vreo sută de ani încoace (Fântâna lui Marcel Duchamp e din 1917, pentru cei care nu știu este un simplu pisoir semnat R). Pe acest teren se putea purta discuția, dar ea, ca și în cazul „poneiului”, a fost plasată dintru început în zona politicului și a unei concepții rudimentar pășuniste despre artă). Dacă expoziția s-ar fi desfășurat în oricare dintre galeriile capitalei, nu ar fi avut absolut niciun ecou în presă, rămînînd strict în mediul de specialitate. Așa, s-a aflat de către „publicul larg” că există și un alt înțeles al artei contemporane decît cel estetic (expulzat de fapt). Culmea este că, dacă îi întrebi pe harnicii critici din mediul online, nu cred că au reținut vreun nume dintre tinerii expozanți. Pe de altă parte, nu mi-au plăcut nici snobii din oficiu, gata să se extazieze și să dea ochii peste cap dinaintea oricărei bazaconii, numai pentru că „e nouă”. Adevărul este că, în haosul conceptual care-l caracterizează pe omul recent, prin abolirea valorilor de orice fel și mai ales a celor „tari” (scuze, promiteam să nu fac teorie însă…), nu mai avem criterii de apreciere. Noul devine astfel o pseudo valoare la îndemînă. Este nou și șocant, este bun.

Și încă una, foarte imperativă: militantismul ideologic. Aș putea decodifica de exemplu deja celebra femelă rinocer cu cornul rupt drept un evident manifest feminist (autor Radu Tudor Panait) o încercare de eliberare a femininului de sub dominația falocratică. Sau unul ecologist, vorbind despre dispariția speciei respective. Dar cui i-ar folosi? De altfel, interpretarea mea nu coincide cu cea a curatorului expoziției. Pe cine interesează? Cum poți polemiza cu marele critic de artă Ciolacu sau cu avocatul fostului primar Tudorache, cel de la care se pare că a pornit scandalul? Dincolo de acest uragan într-un pahar, lecția lui care ar fi? Mi se pare că el ne vorbește din nou despre analfabetismul nostru funcțional, și ceea ce aș numi analfabetismul cultural cronic de care suferă România la toate nivelurile. Ironic pînă la greață este și faptul că mulți dintre atacatori l-au invocat pe Brâncuși la modul: „uite aici un sculptor mare!” Dacă ar fi fost consecvenți și culți, ar fi fost șocați de „sula lui Tătărescu”, ar fi tras cu tractorul de Coloană, l-ar fi dat în judecată pe sculptor pentru pornografie falică, i-ar fi respins donația către țară a operelor și, finalmente, i-ar fi declarat complet aiurea ziua de naștere ca zi națională. Marele sculptor, gonit din România, dacă s-ar reîncarna acum, ar spune din nou celebra frază: da, ne-ar regăsi mult mai proști. Chiar dacă mult mai bogați.

Christian CRĂCIUN

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare