Am spus-o mereu, cunoștințele puține sunt (cele mai) periculoase. Pentru că, așa cum scrie reputatul profesor William Ickes, ele demonstrează și explicitează proporționalitatea inversă dintre self-esteem (o noțiune mult-îndrăgită generației actuale) și self-awareness. În cuvinte mai simple, cu cât știi mai puțin, cu atât mai nezdruncinat ți se cimentează încrederea în propriile convingeri. Cu gândul acesta voi scrie câteva idei despre fascinanta experiență de a fi istoric în România, adică într-o țară unde părerologia și pretinsa preocupare, dublate de o cunoaștere pe cinste, pentru istorie constituie sporturi naționale.
Celui care merge cu o problemă la un cizmar, de pildă, nu-i trece prin minte să-l sfătuiască pe acesta cum să-și facă meseria și cum să-i repare pantoful. Cizmăria este tratată, așa cum este și cum trebuie de fapt, ca o profesie având meșteșugul, secretele, chițibușurile și specificul ei. Nu aceeași atitudine se înfiripă atunci când un istoric este „demascat” de interlocutorul său; deîndată nefericitul este asaltat, dădăcit, corectat, adnotat, urecheat și povățuit despre cum trebuie să-și facă treaba. De unde trag concluzia că orice meserie, chiar și aceea de cizmar, este mai dificilă decât profesia de istoric. La această involuntară (era să zic inconștientă) misie nu se angajează doar amatorii de istorie, dar și enciclopediști (uneori, destul de) autentici atunci când servesc unei ideologii. Care ideologie este, în mod evident și supărător, vulnerabilizată de adevăruri istorice mai vechi sau mai noi.
Scriam acum câteva luni un articol la Observator cultural despre cartea unui istoric american cu privire la „războiul sfânt” al României împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). În general subiectul este exploziv, el suscitând pasiuni și dezvăluirea unor avataruri înspăimântătoare; deunăzi, un cunoscut, altminteri deloc certat cu lectura cărților elementare, autodidact și consumator pasionat de literatură (sic) istorică, mi-a oferita sinistra demonstrație a prevalenței cunoștințelor rudimentare, a poncifelor cristalizate în anii copilăriei asupra studiului aplicat și învățăturii acumulate judicios, în cadrul unui sistem valabil construit. Timidele-mi tentative de a interveni în discursul său tunător au fost soldate eșecului: preopinentul „știa destulă istorie”, a vorbit cu „oameni care au trăit atunci”, el nu-i urăște pe evrei, ba chiar are și un prieten evreu, „dar”… clișeele de tip „solomovici” sau „vadim” curg în ropotele aplauzelor generoase pe care și le dăruiește singur, contemplându-și discursul nimicitor. Antonescu a comis și „unele greșeli”, e drept, dar „ce putea să facă”? Iar „sfinții închisorilor” au fost niște sfinți, ce dacă erau legionari? Etalarea disonanței cognitive îmbracă forme maladive. Mă opresc aici, chiar și amintirea dialogului mi se pare dureroasă, cu atât mai mult redarea lui în scris. Indivizi ca acesta sunt produsul sau mlădița unei societăți îmbolnăvite (și nevindecate decât parțial) de ideologia fascistă, potrivit căreia evreii erau percepuți ca un pericol la adresa purității de neam și a identității românești. Exemplul de mai sus nu e nici pe departe singular, el se regăsește într-o partitură similară (dar solfegiată în altă cheie) și în preajma unor inși bine mobilați intelectual, dar aserviți și propovăduitori ai uneia dintre cele două religii mundane ale momentului: corectitudinea politică și claritatea morală. Vorba unui amic, echidistanța e ca un blestem, întrucât imediat vei fi catalogat ca făcând parte din cealaltă tabără.
În cartea despre care am pomenit mai sus, cercetătorul american Grant Harward propune, printre alte ipoteze interesante, analiza comparativă a unei tipologii de activitate care se regăsea deopotrivă în Armata Roșie și în Armata română, angajată în „războiul sfânt” împotriva „iudeo-bolșevismului”: cea a comisarului sovietic și cea a „preotului militar” român. În ce-l privește pe primul, rolul principal al ofițerului politic era de susținere a moralului soldățesc. Prin propagandă și instruire ideologică. Comandantul militar coordona operațiunile tactice sub atenta supraveghere a comisarului politic. Simetric, în Armata română, comandantul și capelanul reprezentau figurile cele mai proeminente ale schemei: episcopul militar Partenie Ciopron își însărcinase subordonații – preoții capelani – să mențină trează conștiința soldatului român angajat în „războiul sfânt împotriva iudeo-bolșevismului”, acționând într-un mod aproape identic (din punct de vedere al metodologiei de instruire ideologică) cu ofițerii politici sovietici. Prin ideologii diferite, dar metode asemănătoare, cele două acțiuni urmăreau, în fond, numitorul comun, recte anihilarea celuilalt.
Nu-i veți auzi sau citi pe propovăduitorii de azi ai „clarității morale” vorbind despre rolul nefast, imoral și nesusținut teologic al acestor preoți militari (din care nu toți erau legionari). Mari amatori de construcții sofisticate și sofisme pretențioase, au preluat jumătate de sintagmă, promovând acum „lupta pentru valorile civilizației iudeo-creștine”. Pe scurt, „iudeo-bolșevismul” e înlocuit, indecent, cu „iudeo-creștinismul”. Între timp, alături de alți câțiva nedemni de a poseda certitudini, mă număr printre aceia care așteaptă, cu vie emoție și profundă înfrigurare, conferința teologică prin care vom fi lămuriți cum se împacă credința într-un Dumnezeu evreu, născut din mamă evreică și înconjurat de ucenici evrei, cu asasinarea sistematică a poporului Său, în mijlocul căruia acest Dumnezeu a trăit și a murit. Până atunci, cu smerenia și umilitatea cuvenite, primim lecții de istorie de la oricine vrea.
Adrian Dragoș Defta
Excelent articol
Trecerea de la „iudeo-bolșevism” la „iudeo-crestinism” este ca trecerea prin spatele casei,cand vecina cu cinci copii(3 la școala,2 acasă) si cu sotul la servici,se duce la vecin,simțind că e singur acasă.Și asta într-o acceptiune la prima vedere!
Bine, dar cine crede intr-un „Dumnezeu evreu” ? Evreimii ii apartine doar omenitatea Uneia dintre Persoanele Treimice. Nu exista „Dumnezeu evreu”, practic.
Pe de alta parte, nu are nicio importanta locul nasterii Omului Iisus si etnia Maicii sale, in ecuatia enuntata. Oricare ar fi fost ele, holocaustul nu e mai mult sau mai putin justificat. Insa nu as risca judecarea unilaterala (mai ales din postura de istoric) a unei intregi categorii precum preotii militari. Si nici a unor vremuri si mentalitati trecute, cu masurile de azi. Ci mai degraba as incerca sa inteleg vremurile si oamenii lor, punandu-ma cat mai bine in pielea acelor personaje.
Nu stiu de ce am impresia tot mai pregnanta – pe masura ce imbatranesc si descopar tot mai mult nebanuitele si durabilele efecte nocive ale comunizarii – ca viitorul va acorda treptat din ce in ce mai multe circumstante atenuante tuturor acelor reactii de rezistenta la acel sistem, inclusiv luptei impotriva sa. Pana la urma, ar trebui sa fim impartiali si corecti, si sa disociem intre scopul razboiului german din 39-45 si cel al razboiului romanesc din 41-44, macar la fel de serios cum o facem intre scopul fara sens al Marelui Razboi din 1914-1918 si scopul justificat al Razboiului nostru de Intregire din 1916-1919. In ambele cazuri e vorba de razboaie practic diferite, cele purtate de statul roman fiind doar prilejuite/nascute de cele mondiale. Nu mai pun la socoteala ca in primul razboi ne insufletea un vis, pe cand in al doilea situatia era mult mai dramatica, era disperarea apropierii unui cosmar…
Sa ne rugam bunului Dumnezeu sa nu ne mai dea asemenea incercari – desi, dupa cum se stie, marile suferinte purifica si inalta sufletele (apropo de aluzia la sfintii inchisorilor).