Cultură

Rebeliunea legionară în Prahova

Concubinajul dintre tabăra militară și conservatoare, reprezentată de generalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară, condusă de Hora Sima era destul de clar că nu avea cum să dureze mult, diferențele dintre ele fiind majore, chiar dacă existau și două aspecte care le apropiaseră – antisemitismul și anticarlismul. Cel din urmă fusese depășit prin abdicarea lui Carol al II-lea, iar primul prezenta diferențe de abordare (Antonescu era adeptul unui antisemitism ordonat, de Stat și nu a jafului și corupției legionare). Hitler a fost cel care a tranșat situația, preferându-l pe Antonescu și în perspectiva războiului împotriva URSS, care era deja decis în ianuarie 1941. Din nefericire pentru România, legionarii nu cunoșteau această întorsătură a situație, de aceea au organizat Rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941. Și în Prahova legionarii, în frunte cu prefectul legionar Marin Stănescu, au încercat să-i seducă pe nemți, organizând în seara de 25 noimebrie 1940 un banchet la care a fost invitat personalul Misiunii Militare germane. Se deschidea o linie de buget nouă pentru a se acoperi suma de 33.014 lei, cât costase în plus tratația. În afară de mâncare, s-au consumat 26 litri vin de masă, 16 sticle de vin alb, 62 vin roșu, 20 sifoane mari, 318 cafele turcești și țigări în valoare de 862 de lei. [1] Într-un apel catre țară, care prevestea rebeliunea legionară, Antonescu, încercând să-și atragă de parte lui majoritatea populației, folosea retorica ce l-a caracterzat mereu, una sforăitoare și melodramatică, în care afirma chiar că: „Am redat poporului libertățile care i-au fost smulse”. Oare la care libertați se referea, având în vedere că România era o dictatură militaro-legionară, în care doar legionarii aveau drepturi largi, dar nu și obligații? Se remarcă și unul din ticurile lui megalomane, acela de a vorbi despre el la persoana a III-a singular: „Generalul Antonescu nu amenință pe nimeni, dar nici nu șovăie. El a venit să facă tuturor dreptate; să dea tuturor putința să trăiască omenește și să înceteze desmățul sus și să înceapă bunul trai jos”.
Rebeliunea legionară a avut loc și în Prahova, chiar dacă nu s-au înregistrat confruntări la fel de violente ca în București. Doar la Ploiești s-a tras, în restul județului incidentele au fost mai degrabă minore și nu s-a vărsat sânge. În memoriile sale [2], căpitanul Dumitru Păsat lasă un portret relevant asupra evenimentelor din ianuarie 1941, când era încartiruit în Ploieşti. În dimineața zilei de 21 ianuarie 1941 a fost avertizat de superiorul său că legionarii ar fi ridicat de pe stradă un colonel și mai mulți ofițeri, pe care i-ar fi facut prizonieri și, de asemenea, ar fi luat de la o unitate militara armament [3]. Mai departe scria că „În noaptea de 21- 22 ianuarie 1941 era forfotă mare în oraș. Umblau legionarii pe străzi, cântau, zbiereau ca animalele și strigau <Jos trădătorul Antonescu! Trăiască Horia Sima! Moarte jidanilor și comuniștilor”. Compania comandată de el a luat poziții a doua zi în Piața Unirii. Deplasând trupele pe strada care dădea spre Liceul Comercial (actualul Colegiu Caragiale), era cât pe ce să cadă într-o capcană a unor simpatizanți legionari. Observă o cafenea care era plină de civili, legionari și cu destul curaj intră cu o grenadă în mână, obligându-i pe legionari să depună pe o masă armele de foc. Printre rebeli se regăsea și un anume Măntăluţă, care s-ar fi prezentat drept prefectul judetului Prahova (un al doilea pseudo-prefect, dupa Candiano-Popescu, fiind numit în această funcție de Mișcarea Legionarș și nu de Guvernul lui Antonescu) asupra căruia a găsit „doar” un revolver şi cuţit, pe care le-a păstrat Păsat. Pe aceeași strada s-a tras cu o pușcă mitralieră asupra trupelor, dar legionarii au apreciat greșit înălțimea, nu știau să folosească armamentul prea bine, și au ciuruit acoperișurile caselor. Înspre Gara de Sud, tindem să localizăm incidentul pe bulevardul Independenței, a suprins un simpatizant legionar care furase de la societatea unde lucra două aparate de radio și cinci milioane de lei.
Palatul Prefecturii Prahova, sediul puterii județene, avea să fie scena unor confruntări violente. La 21 ianuarie 1941, un grup de legionari a forțat intrarea în Palat, care era ocupat de militari, prefect al județului fiind colonelul Crețoiu. Comandoul legionar, condus de Victor Silaghi, unul din fondatorii Mișcării Legionare, a fost întâmpinat cu focuri de armă în interiorul clădirii, doi legionari fiind uciși pe loc, inclusiv Silaghi, un altul rănit. [4] Legionarii au deschis și ei focul, ocupând Palatul, făcând prizonieri mai multi militari, inlusiv pe prefect. Însă clădirea avea să fie înconjurată de Armată la scurt timp. Dumitru Păsat oferă informații importante despre asedierea Palatului în data de 23 ianuarie 1941 (deci legionarii l-au ocupat doar două zile). Fusese chemat de generalul Davidescu, care comanda regiunea petroliferă și care îi ordonase să rezolve situația, eventual fără vărsare de sânge. Păsat a înconjurat Palatul Prefecturii cu trupe, a dispus două mitraliere în față și două în spate, a amplasat demonstrativ două tunuri anticar în fața Palatului, care era ocupat de o mulțime de legionari baricadați și bine înarmați. În curtea Palatului, pe care Păsat o descrie ca fiind relativ mică și înconjurată de un gard de fier înalt (care există și azi), ofițerul a intrat pentru a negocia. Legionarii se pare că sperau ca generalul Praporgescu [5] să se alăture rebeliunii împreună cu divizia sa. Numai după ce șeful legionar a avut o discuție telefonică, probabil cu superiorii săi, acesta a dat ordin simpatizanților legionari să depună armele și să plece acasă. Păsat a recuperat și armamentul pe care legionarii îl confiscaseră de la Armată. A pus pază în jurul Palatului Prefecturii și a plecat. Căpitanul Păsat oferă şi alte detalii mai picante despre dezarmarea legionarilor, în rândul cărora se aflau şi destule femei. „Pe femei le controlau, la început, în poşetă şi dacă nu găseau nimic le căutau până dădeau de pistolul ascuns în sân sau pe burtă, sub elesticul de la chiloţi”. [6] Pentru rolul său în păstrarea liniştii publice în Ploieşti, oraş strategic al României, a fost decorat cu Virtutea Militară de pace clasa I, „cea mai mare medalie ce se atribuie unui ofiţer pe timp de pace”.
Legionarii primiseră instrucțiuni clare să ocupe punctele prin care se asigurau comunicațiile (adică centralele de telefonie). Asta au făcut atât în Ploiești, cât și în județ. La Ploiești au ocupat pentru scurt timp Palatul Telefoanelor [7], unde pe acoperiș au instalat mitraliere, cu care au tras în aer. [8] Predeal era un bastion al legionarilor, ei având o cabană, organizând tabere de muncă etc. La 21 ianuraie 1941, rebelii „au ocupat toate autoritățile încă de la 7 dimineața – Primăria și telefoanele au fost ocupate cu mitraliere aduse de la postul de jandarmi Azuga”. Se pare că ajutorul de primar (viceprimarul de azi) era legionar, căci i-a dezarmat pe gardienii publici, iar revolverele lor le-a predat rebelilor. Nu numai viceprimarul s-a alăturat Rebeliunii, ci si alți trei funcționari, care după înăbușirea acțiunii fuseseră reținuți și se aflau în arestul Corpului V Teritorial Buzău. Primarul fusese sechestrat de legionari. Fuseseră devastate și 20 de vile din Predeal de către legionari, probabil cele care aparțineau unor dușmani ai Mișcării Legionare, dar nu trebuie exclusă nici ipoteza devalizării lor în interes personal. Din fercire, nici la Predeal nu s-au înregistrat morți sau răniți, ceea ce înseamnă că nici nu prea au fost lupte. Comandantul garnizoanei Predeal aducea la cunoștința Prefecturii Prahova faptul că în stațiune se afla sediul Frățiilor de Cruce Legionară (FDC), iar Antonescu ordonase lichidarea cuiburilor legionare. Însă exista o situație delicată, căci legionarii care deserveau acest sediu luaseră parte la rebeliune, dar localul găzduia și 30 de Hitlerjungen. Este evident că ofițerul român nu știa ce să facă, pentru că nu dorea să folosească forța în conditiile în care ar fi putut răni sau ucide niște nemți hitleristi cu care teoretic eram aliați, strânind furia Germaniei naziste. Nici prefectul nu știa cum să procedeze, solicitând să se obțină rapid instrucțiuni de la Ministerul Afacerilor Interne. La Sinaia de asemenea primarul raporta Prefecturii că nu se înregistrau morți sau răniți: „Alimentele ridicate din casele evreiești înainte de sărbătoarea Crăciunului au fost depozitate la sediul legionar”, iar altele fuseseră depozite în podul cooperativei legionare, unde era sigilate. Ajutorul legionar din Sinaia avea fonduri, dar ajutorul de primar care redacta documentul nu știa unde au ajuns: „O parte din ele s-au confiscat de poliția militară unde se afla în curs de cercetare”.
Și la Câmpina rebelii au ocupat în dimineața de 21 ianuarie Primăria, Telefoanele și Poliția locală, dar nu au comis distrugeri și nici nu au fost morți sau răniți. În intreaga plasă nu avuseseră loc distrugeri, dupa cum raporta pretorul. La Vălenii de Munte avusese loc doar „o manifestație de stradă, altceva nimic”. La Slănic fusese dezarmat corpul pompierilor și al gardienilor de către legionari dar în rest fusese liniște și nu se înregistraseră jafuri sau crime. Și primăriile din Urlați și Filipești raportau că nu avusesera loc incidente pe raza lor de competență [9].

Codruț CONSTANTINESCU

(Fragment din cartea „Istoria Prefecturii Prahova” în curs de elaborare)
Note:
1. Dosar nr. 5/ 1940 Deschiderea unui credit extrabugetar pentru plata băuturilor oferite de Prefectura Misiunii germane militare in seara zilei de 25 noimebrie 1914.
2. „Memoriile Căpitanului Dumitru Păsat, 1941- 1945” editate şi prefaţate de Eugen Negrici, Editura Humanitas, 2015.
3. Op. cit., pag. 11
4. Încă se mai văd urmele gloanțelor.
5. Generalul David Praporgescu murise pe front la 13 octombrie 1916 in Munții Coți în timp ce vizita trupele de pe linia întâi, lovit de schijele unui obuz rătăcit.
6. Dumitru Păsat, op. cit., pag. 24
7. Mai multe despre cladirea Palatului telefoanelor aici https://republicaploiesti.net/2011/01/palatul-telefoanelor.html
8. Vezi studiul lui Constantin Vranceanu, „Regimurile totalitare și extremiste și efectele lor la Ploiești în perioada 1938-1945” în Marea Cartă a Ploieștilor, pag. 526
9. SJAN Prahova, Fond Prefectura Prahova, Dosar nr. 27/1941, Rebeliunea legionară în județul Prahova.

3 Comentarii  

  1. Găsesc interesantă, cu iz de sofism și destul de „ne-istorică” tentativa aceasta de a sugera o fractură ideologică între regimul antonescian și Mișcarea legionară, în fond, depozitarele aceluiași bagaj imund de teologie fascistă neaoșă. Care sunt acele „diferențe majore” pe care le insinuați că ar fi existat între părți? Nu vreo deosebire ideologică a surpat mariajul dintre Antonescu și Sima, ci aspirațiile la puterea absolută. Din punctul de vedere al „canonicității” crezului politic, nici generalul, nici conducătorul nu fluieraseră în parohia lui Hitler. În rest, savuros articolul, savuroase sintagmele gen „nemți hitleriști” sau „Hitlerjungen”. Iar alianța cu Germania nazistă a fost cât se poate de reală, uneori „în cuget și-n simțiri”, nu doar teoretică.

    1. Istoria o enigmă în funcție de cine o relatează poate să fie dreaptă sau nu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare