REALITĂȚI BIZARE. Plebiscitul din 1938 în Prahova

Revenit în România Mare în iunie 1930, regele Carol al II-lea a făcut tot posibilul pentru a submina democrația românească interbelică, ce oricum avea probleme mari și fără ingerințele regale, votul democratic revoluționând-o. Carol al II-lea a păstrat sistemul moștenit și instituit prin Constituția democratică din 1923 până în 1938, când și pe fondul crizei internaționale dar și a ascensiunii Gărzii de Fier a crezut că un regim dominat de el poate rezolva problemele României Mari. Însă atunci când țara s-a aflat într-o criză gravă, când însăși existența ei era pusă sub semnul întrebării, în iunie și august 1940, a preferat să împartă răspunderea, organizând celebrel Consilii de Coroană prin care s-au acceptat cedarea unei treimi din România Mare, marcându-se practic sfârșitul ei istoric. Mulți l-au considerat un mare laș pe Carol al II-lea. În noaptea de 10-11 februarie 1938, Carol al II-lea a demis guvernul lui Octavian Goga și a instaurat ceea ce va fi cunoscut drept dictatura regală. În ziua de 20 februarie Constituția din 1923 era anulată, „înlocuind-o cu o alta nouă, bazată pe principii corporatiste și concentrând puterea în mâinile Regelui. Constituția a stabilit că funcțiile îndeplinite de partidele politice în vechiul regim parlamentar erau incompatibile cu noua ordine”. La 30 martie Carol al II-lea avea să le dizolve, aparent temporar, ele urmând să fie înlocuite cu „asociații politice”. Dar o serie de decrete-legi emise între aprilie și septembrie, ce impuneau pedepse severe oricărei opoziții față de noua ordine, au dovedit că Regele Carol al II-lea nu avea nici o intenție să restaureze vechiul sistem al partidelor”.[1]

Pentru a păstra aparențele, Carol a organizat un plebiscit în data de 24 februarie 1938. Votul nu a fost secret ci verbal, se comunica comisiei electorale, de aceea nici nu-i de mirare că la nivel național s-au exprimat în favoarea Constituției 4.303.064 de români cu drept de vot (votau numai bărbații) având curajul să voteze împotriva ei (deci și a lui Carol al II-lea) numai 5.843 adică 0,13%. Procentele, retorica folosită și regăsită în documente de epocă, seamănă izbitor cu cele din vremea regimului comunist.
În fondul Prefecturii Prahova se păstrează un afiș uriaș prin care se făcea reclamă plebiscitului carlist și care decreta pompos tot felul de sloganuri, care acum sună penibil, mai ales având în vedere sfârșitul regimului instaurat de Carol al II-lea: „Se instituie un temeinic și riguros control al avutului și cheltuielilor publice. Se asigură o egală îndreptățire tuturor semințiilor de altă rasă aflătoare de veacuri pe pământul României întregite” etc. Votul era obligatoriu! Afișul era semnat de prefectul militar al județului, un anume colonel Arghiropol Epaminonda. Acest prefect informa Bucureștiul cum s-a desfășurat plebiscitul în Prahova. Limbajul apoteotic spune multe. Plebiscitul a fost o uriașă sărbătoarte, „o zi măreață și istorică”! Sătenii au fost convocați la secțiile de votare prin tragerea „cloptotelor bisericilor dar și prin goarnă și bătăi de tobă”. Toate localurile de vot erau împodobite cu verdeață, cu flori, cu țesături naționale, cu steaguri. În cele mai multe localități cetățenii în întregime și-au exprimat voința până la orele 1-2 din zi”. Ce se promitea? Nici mai mult, nici mai puțin decât că „pe ziua de 24 februarie este începutul unei vieți noi, pe un drum care ne va duce la propășire, fără sbucium pe o cale cinstită, dreaptă și nevinovată”.
„Localurile de vot au fost împodobite. Portretul M.S. Regelui a fost încadrat în foi de stejar și ramuri de brad. Locuitorii într-o majoritate necunoscută încă la alegeri de peste 90% au participat la vot cu toată voia bună, afirmând cu un da hotărât. Noua Constituție a fost primită cu satisfacție și aproape cu unanimitate de întreaga populație a județului. Desigur au înțeles cu toții că prin punerea în aplicare a Constituției, va dispare relele pe cari le-au suferit în ultimele 2 decenii. Prin noua Constituție, cetățenii au înțeles că spiritul de Naționalism va fi bine consolidat”. După acest simulacru de consultare populară, țăranii s-au prins (sau au fost prinși!) în hore ale unirii la care, cum altfel, s-a cântat imnul regal „dovedindu-se că în sufletul poporului trăiește cultul pentru Marele Străjer al țărei”. Lăsând la o parte limbajul de lemn, interesante sunt și rezultatele plebiscitului care erau trimise de pretori plaselor Prefecturii. Plasa Filpești raporta 12.916 voturi în favoarea Constituției carliste și doar 20 contra. În plasa Prahova, care avea sediul la Câmpina, doar 19 oameni au avut curajul să voteze împotriva Constituției.
Pretorul plasei Câmpu dădea și el raportul, la fel de bombastic și… propagandistic. Fără să vrea se și dădea de gol, privind încurajarea discretă dar eficientă a sătenilor de către autorități. „În dimineața zilei de 24 februarie 1938 pe când soarele încă nu se arătase la orizont, populația în frunte cu copii(i) de la școală și autoritățile polițienești și administrative se aflau în fața altarului unde se efectua un tedeum și rugăciuni pentru M.S. Regele Carol al II-lea, guvern cât și pentru reușita unanimă al marelui act istoric ce avea să se petreacă în acea zi”. După aceată procesiune formală, sătenii au fost încolonați și fotografiați la primărie, chipurile „pentru a avea o neștearsă amintire a acestei zile istorice”.
Comunitatea israelită din Ploiești a organizat un serviciu divin în Templu Coral „chemând pe toți coreligionarii no;tri la pace, unire și credință față de noua Constituție”. Bănuim care era entuziasmul acestei minorități, care se afla sub șocul legislației antiseminte inițiate de guvernul ultranaționalist și antisemit prezidat de Octavia Goga, care în cele 44 de zile cât a durat mandatul său de prim-ministru, a avut timp să publice la 21 ianuarie 1938 un decret [2] (cu numărul 169) prin care evreii trebuiau să dovedească cu acte dreptul la cetățenie in termen de 20 de zile de la afișarea listelor. Din cei 617.396 de evrei 392.172 și-au păstrat cetățenia iar 225.222 și-au pierdut-o. Era doar începutul unui lung calvar.