„Așa cum îți spusei, mă scol într-o dimineață și, știi obiceiul meu, pun mâna întâi și-ntâi pe «Aurora Democratică», să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc?”
„Cine este Demeter Andras, propus de UDMR la Ministerul Culturii: actor, fost director de teatru, fost președinte al Radioului public și alte posturi în instituții de stat/ A avut prin sentință definitivă interdicție de a ocupa 3 ani o funcție publică, dar a refuzat să demisioneze din funcții” – conform G4Media
Nu vedem sau ne facem că nu vedem?
Refuzul sistematic de a construi o cultură durabilă în România
România are un nou ministru al culturii – un politician cu o imagine care ar fi putut simboliza diversitatea și deschiderea culturală. Doar că, în loc să aducă o schimbare reală, noul ministru vine cu un dosar care zguduie și mai tare încrederea într-un sistem deja șubred.
În acest peisaj, cultura rămâne un spectacol de fațadă, un decor festiv care maschează refuzul sistematic de a vedea și aplica soluțiile reale pentru o dezvoltare durabilă, care să ofere stabilitate artiștilor și vizibilitate sănătoasă României.
Promovăm succesul unor nume, dar refuzăm să construim rețele și sisteme de susținere pe termen lung. Politica culturală, cu un ministru compromis, este un balon de săpun gata să se spargă.
Avem idei. Le ignorăm cu eleganță.
Există propuneri clare și repetate: centre culturale regionale bine finanțate, cotă reală pentru educație artistică în școli, reforme în CNC, investiții în scene independente. Nimic din acestea nu cere magie, doar voință și coerență. Dar e mai comod să punem câte un spotlight anual pe „orașe culturale” și să închidem discuția după ce se termină finanțarea. Suntem o țară unde ideile bune intră pe ușa din față, dar ies pe geam de îndată ce devin incomode pentru aparatul birocratic.
Majoritatea artiștilor români trăiesc în precaritate cronică. Niciun sistem coerent de protecție socială, nicio reglementare care să recunoască statutul lor ca lucrători culturali. Dacă nu câștigă o bursă sau un premiu internațional, dispar din radarul public. Și totuși, li se cere să „reprezinte România cu demnitate”. Pe stomacul gol și cu proiecte autofinanțate. Statul român nu vrea să-i plătească, dar se bucură să-i aplaude dacă ajung pe Netflix sau la Bienală.
La nivel preuniversitar, arta e decorativă. La nivel universitar, e exilată. Școlile nu au dotări, profesorii sunt marginalizați, iar orele de muzică sau desen sunt primele sacrificate când apare „nevoia de eficiență”. Între timp, Ministerul Culturii vorbește despre „viitorul industriilor creative”. Unde se formează acel viitor? În PowerPoint-uri cu design frumos?
Orice eveniment cultural trebuie să atingă cât mai multe vizualizări, să fie viral, să creeze impact imediat. Durabilitatea culturală nu interesează pe nimeni, pentru că nu oferă click-uri rapide. Un artist care își construiește o carieră locală, încet, prin comunitate, nu valorează cât un creator „invitat la un eveniment strategic” cu fonduri de urgență. România promovează vârfuri individuale, nu sisteme de susținere. Și apoi se miră că nu rămâne nimeni aici.
Însă, pe această scenă complicată, nu putem ignora un fenomen trist: mulți dintre artiștii deveniți influenceri aleg să profite exclusiv de notorietatea câștigată, fără să se implice în sprijinirea reală a culturii. Popularitatea nu ar trebui să fie o scuză pentru pasivitate, ci o punte pentru schimbare. Dacă cei care au voce aleg să tacă sau să vândă imagine, cultura autentică pierde un aliat vital.
Nu e că nu avem soluții. Le avem de ani de zile. Le-am scris în strategii naționale, în rapoarte europene, în proiecte-pilot. Dar refuzăm cu obstinație să le aplicăm, pentru că o cultură sănătoasă e greu de controlat, greu de manipulat și greu de închis în cadru festiv. Preferăm orbirea voluntară, pentru că ne e teamă de o cultură vie: una care pune întrebări, cere resurse și construiește comunități.
România are în mâinile sale toate ingredientele pentru o renaștere culturală autentică: artiști talentați, comunități dornice de schimbare și o tradiție care merită păstrată și reinventată. Soluția e simplă, dar necesită curaj și responsabilitate: investiția reală și continuă în cultură, nu doar cu bani, ci și cu respect, educație și sprijin pe termen lung.
Imaginați-vă o Românie în care sălile de spectacol sunt pline, iar artiștii trăiesc demn, în care fiecare copil are acces la artă de calitate, iar cultura nu mai e doar un decor festiv, ci inima vie a societății.
Dacă alegem să deschidem ochii și să acționăm, această Românie nu e un vis, e viitorul. Și atunci, lacrima va fi una a bucuriei, nu a regretului.
Cătălina PARASCHIV
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!