EDITORIAL CULTURAL. „Adolescence – Adolescență coruptă”: O oglindă sfâșietoare a fragilității umane

Săptămâna asta editorialul cultural este altfel… nu voi vorbi despre evenimentele din orașul nostru, sunt sigură că toată lumea s-a bucurat de cel mai frumos eveniment al ultimilor ani – concertul „Săptămâna Patimilor” al Corului Național de Cameră Madrigal – Marin Constantin. La un singur lucru m-a dus gândul. Într-o discuție pe care am purtat-o cu actorul Sandu Gruia, mi-a povestit o întâmplare din cabina unei săli de spectacol unde scria mare „Ține minte că în sală este un om care vine pentru prima dată la teatru și un om care vine pentru ultima dată. Știind asta, ieși pe scenă și dă tot ce este mai bun!” Așa au făcut cei din Madrigal, de la mașiniști, sunetiști, manageri, voluntari, dirijori, coriști. Au dat spectatorilor tot și au lăsat în urma lor miros de tămâie și pe Dumnezeu.
Dar… să revenim la faptul că editorialul de săptămâna aceasta este altfel. De ce altfel? Pentru că am văzut serialul. Care serial? „Adolescence” sau „Adolescență coruptă” pe Netflix. Am apăsat „play” într-o seară oarecare, cu gândul că voi urmări un alt serial despre adolescenți. Ce nu știam atunci era că urma să asist la una dintre cele mai dureroase și reale povești pe care le-am văzut vreodată. „Adolescence” este ca o confesiune. E un plâns în surdină. E o rană deschisă în carnea unei generații care se pierde, tăcut, sub ochii noștri. Fiecare episod e o oglindă. Și nu o oglindă strălucitoare, ci una crăpată, care reflectă fragmente din vieți pe care refuzăm adesea să le privim.

Un copil de 13 ani este arestat. Nu începem cu o glumă, cu o iubire adolescentină, cu un bal. Începem cu o tragedie. Și apoi, timp de patru episoade, ni se desfășoară în față întrebările, vinovățiile, tăcerile, fricile. Ale lui. Ale părinților. Ale noastre. M-a durut să văd cât de departe pot ajunge adolescenții atunci când rămân singuri cu neliniștile lor. Cât de ușor pot fi manipulați, cum se agăță de oricine pare că îi ascultă, chiar și în cele mai întunecate colțuri ale internetului. Și cât de târziu ne dăm seama, noi – adulții – că nu i-am auzit când aveau cel mai mult nevoie. Nu este o dramă ușoară. E una care te face să îți oprești respirația. Să te întrebi când a fost ultima dată când ai vorbit cu un adolescent despre ce simte cu adevărat. Când l-ai întrebat dacă e bine, dar nu din obligație, ci cu inima deschisă. Când ai fost atent la privirea aceea rătăcită, la ochii triști din spatele ecranelor.
„Adolescence” e genul de poveste care rămâne cu tine. Nu pentru că are o distribuție bună sau o regie inovatoare. Ci pentru că îți deschide o rană. Pentru că e dureros de real. Pentru că ar putea fi vorba de copilul tău. Nepotul tău. Vecinul tău. Și pentru că în acești copii – retrași, triști, tăcuți – e o durere care așteaptă să fie văzută. Poate cel mai important lucru pe care ni-l spune acest serial este că nu ne mai putem permite să fim absenți. Nu în fața adolescenței. Nu în fața durerii. Nu în fața tăcerii. Pentru că tăcerea adolescenței nu e o simplă pauză. Este, de cele mai multe ori, un strigăt. Și trebuie să învățăm să-l ascultăm.
Dar mai există o speranță. Cultura. Da, cultura – în formele ei cele mai vii și sincere – are puterea să schimbe percepții, să vindece răni, să creeze punți între lumi care altfel nu s-ar întâlni niciodată. Prin teatru, muzică, film, literatură, adolescenții pot învăța să se exprime, să se regăsească, să se vindece. Cultura le oferă un limbaj acolo unde cuvintele nu mai sunt de ajuns. Îi învață empatia, introspecția, curajul de a fi vulnerabili și frumusețea de a gândi altfel decât li se spune. Poate că nu putem schimba lumea dintr-odată. Dar putem schimba o percepție. Putem deschide o minte. Putem aprinde o emoție. Și de acolo, pornește totul.
Am scris aceste rânduri ascultând în surdină „Fragile” de Sting. Nu a fost o alegere întâmplătoare. Melodia asta aproape șoptită s-a transformat într-un balsam peste emoțiile stârnite de serial, o reamintire că suntem cu toții, mai ales adolescenții noștri, vulnerabili. Fragili. Iar fragilitatea aceasta nu e un defect, ci o formă profundă de umanitate. Și poate tocmai în această fragilitate se ascunde puterea noastră de a ne reconecta. De a ne înțelege.
De aceea, dacă ai ajuns până la finalul acestor rânduri, îți adresez o rugăminte simplă: mergi într-o sală de spectacol. Ia-ți copilul, fratele, nepotul, prietenul și du-l să vadă o piesă de teatru. Să audă o orchestră. Să simtă vibrația unei viori, să vadă un dansator cum respiră artă, să asculte o poveste spusă de un actor cu lacrimi și pasiune.
Citește o carte. Citește tot ce poți, chiar și cărți mai slabe. Vizionează filme care dor, care înalță, care te fac să taci sau să râzi cu gura până la urechi. Ascultă muzică adevărată – nu doar cu urechile, ci cu inima. Fă din cultură o punte între tine și cei dragi, între tine și tine. Pentru că în fiecare pagină citită, în fiecare cortină care se ridică, în fiecare notă muzicală purtată în tăcere, ne aducem aminte că suntem vii. Și poate că, prin cultură, reușim nu doar să ne salvăm adolescenții, ci și să ne recâștigăm umanitatea pierdută. Așadar, trăiește cultura. Vibrează cu ea. Și dă-o mai departe.

Ioana Cătălina PARASCHIV