Cultură

CÂMPINA LA ANIVERSARE. Reconstituiri geografice din negura vremurilor; a dispărut sau nu satul Curiacul?

Data atestării documentare a localității noastre mă face să amân încă o săptămână reluarea serialului meu „Câmpina centenară – construcții de azi existente și acum un veac”. Când vine vorba de 8 ianuarie 1503, nu te mai poți rezuma la ultimul veac sau la Belle Époque, și imaginația se duce mult înapoi, în vremurile enigmatice ale târgului de pe Drumul Brașovului, ale vămii și comerțului care au dat identitate Câmpinei, timp de veacuri. Ba chiar, dacă vorbim de anul atestării, ne gândim la Câmpina ca la un simplu sat – poate chiar primul sat apărut în valea superioară a Prahovei, în timpuri imemoriale. Despre acea epocă vreau să scriu în cele ce urmează.
Sediul vămii de pe drumul Brașovului probabil n-a fost chiar de la început la Câmpina: vama e pomenită aici abia în vremea lui Grigore Ghica, atunci când apare prima oară și târgul – deci la peste două veacuri de la prima menționare a vămii Prahovei. Totuși din vechime locul era unul cheie, pentru că aici era punctul unde drumul ce cobora pe valea Prahovei se bifurca: ramura principală mergea către Târgșor (veche reședință domnească și cel mai probabil întâiul loc al vămii Prahovei), însă o ramură secundară ducea la Filipești-Târg (localitate atestată imediat după Câmpina) și mai departe la Târgoviște – capitala epocii. Așadar Câmpina e foarte posibil să fi fost răscruce de drumuri comerciale dinainte de a deveni sediul vămii, sau în orice caz dinainte de a deveni târg.
Interesant e că cele două drumuri s-au păstrat până în epoca modernă și contemporană; bifurcația lor era în vechime – dacă e să credem vechile hărți – undeva pe câmpul gol din sudul platoului Câmpinei (zona supermarketurilor de azi). Apoi, în epoca modernă (fie la croirea șoselei pe la 1848-49, fie chiar mai înainte de Regulamentele Organice), bifurcația a fost coborîtă undeva în zona actualului pasaj suprateran de acces din DN1, fiind apoi din nou urcată pe platou (la retușarea traseului șoselei, după războiul de Independență) – în zona abatorului din Slobozia, unde a rămas alte câteva decenii. O porțiune considerabilă din actuala stradă În Luncă folosește defapt vechiul drum al Filipeștilor, pe care s-a circulat dinspre Câmpina (cel puțin pietonal) până la dezafectarea punții de acces direct către Bobolia, prin anii ’70. Cine trece prin șantierul din lunca Prahovei aflat în dreptul pasajului suspendat, poate ajunge și azi la un vad bun de trecere a râului, folosit de mașini mari și căruțe, unde s-a aflat acea punte. Pe acolo a trecut timp de secole vechiul drum medieval al Filipeștilor; urmașul său – DJ101P – este obligat în prezent să urce din Bobolia paralel cu Prahova și calea ferată, până la podul din Poiana.
De fapt, străvechiul nod rutier dintre cele două drumuri medievale s-a aflat nu în satul / târgul Câmpina, ci în afara lui, la nord de confluența Prahova-Doftana, acolo unde abia în secolul al XVIII-lea s-a înfiripat o așezare: satul Slobozia. Astfel că timp de secole întregi, de oriunde-ai fi venit (fie Târgșor, fie Filipești, fie Brașov), pentru a urca pe platoul Câmpinei trebuia mai întâi să treci prin vad un râu – căci și dinspre nord, drumul era obligat, venind prin Breaza, să treacă Prahova ca s-ajungă la Câmpina. Astfel era apărată natural Câmpina în urmă cu cinci veacuri, pe vremea domnitorului Radu cel Mare, când negustorii ei îi duceau prima dată numele în burgul săsesc al Brașovului, unde se scria „Kympena” în catastife.
FOTO: Extras din Harta Fligely, cu realitatea din anii 1856-57;
în cercul mare se vede cătunul Câmpinița, iar în cercul mic este lacul Curiacu
Sursa: www.mapire.eu
Însă nu despre satul Câmpina vreau să amintesc în continuare, ci despre un alt sat, din câte se afirmă dispărut de mult, ce a existat în acele epoci pe aici pe la noi, chiar în spațiul dintre Prahova și Doftana. Atestat documentar în anul 1624, satul Curiacul apare ultima oară pomenit în documente prin 1729, cu prilejul hotărniciei care consfințește alipirea moșiei sale la cea a târgului Câmpina. Mai multe documente din acest interval îl menționează, pomenind chiar boieri ce locuiau acolo. În epoca noastră s-a scris pe alocuri despre el, începând cu istoricul Stoica Teodorescu, ce-l pomenește în celebra monografie din perioada interbelică (pentru că apărea în documentele boierilor Câmpineni, găsite de el în arhiva familiei princiare Știrbey – și din nefericire dispărute între timp) și terminând cu localnicul emigrat Theodor Zank-Chiriacopol, ce i-a dedicat o carte întreagă prin anii ’90: pitoreasca lucrare „Curiacul: monografia romanțată a Câmpiniței”. Dar nici Stoica Teodorescu, nici dl. Zank și nici prof. Gheorghe Modoianu (autor al unui recent articol ce analizează toponimul), nu au intuit corect – îndrăznesc să spun – amplasarea satului dispărut. Primul a fost indus în eroare de faptul că unele dintre documente atestă că satului Curiacul i se mai zicea și „Câmpinița”. Aici Stoica Teodorescu s-a grăbit să facă legătura cu zona știută pe atunci – ca și acum, dealtfel – drept Câmpinița, cartierul nordic al orașului Câmpina. Și astfel a tras concluzia că satul Curiacul va fi fost undeva pe platoul cu parcul Istrati, la sudul căruia se și găsea lacul omonim; transformarea oiconimului în hidronim era prea puternică pentru a mai naște alte întrebări, și astfel localizarea a fost pecetluită.
Și totuși chiar în epoca autorului mai exista în apropiere o altă localitate numită Câmpinița ! Într-adevăr zona de case de pe platoul nordic al orașului purta acest nume, dar același nume îl purta și un sat aflat peste pârâul Câmpinița, jos, în lunca Prahovei, ce ținea de …comuna Cornu ! Ba chiar în nomenclatorul localităților din anul 1889, oiconimul Câmpinița apărea paralel, de două ori: odată ca sat al comunei rurale Cornu, și încă odată drept cătun al comunei urbane Câmpina. Oficial, cătunul Câmpinița de pe teritoriul comunei urbane Câmpina mai fusese menționat și anterior ca atare (1872, 1887), însă apoi (cel mai probabil prin 1892-94) i-a fost înlocuit numele – poate tocmai pentru a face diferența – cu cel de Măcelaru, ce-i venea de la denumirea barierei nordice a orașului, aflată pe proprietatea cuiva cu acel nume. Locuitorii au continuat totuși să folosească numele mai familiar „Câmpinița”, astfel că în perioada interbelică denumirea Măcelaru a ieșit din uz, mai ales că prin legea din 1930 cătunul a fost înglobat în oraș.
În schimb, de cealaltă parte a pârâului, regăsim permanent satul Câmpinița în componența comunei Cornu, de la înființarea comunelor pe vremea lui Cuza și până la instaurarea comunismului, când odată cu reforma din 1950, este înglobat satului Cornu de Jos. Acest sat, ce apăruse în primele hărți mai detaliate, dinaintea Unirii Principatelor, se afla de-a lungul vechiului drum al Brașovului, și nu era altceva decât zona îndeobște cunoscută azi drept „Lunca Cornului”, într-adevăr înglobată satului Cornu de Jos, reședința comunei vecine. Se pune așadar întrebarea, pe bună dreptate: de ce n-ar fi tocmai acest sat urmașul satului Curiacu-Câmpinița de până la 1729 ?
În orice caz, datorită confuziei dintre cele două Câmpinițe a apărut de-a lungul vremii, chiar în rândul specialiștilor, ideea eronată cum că platoul Câmpinița (cartierul de azi) ar fi aparținut o perioadă comunei Cornu (!) Nimic mai fals, pentru că limitele comunelor au urmat în multe locuri, la crearea lor în 1864, limitele moșiilor, iar în cazul Câmpinei planurile vechi ale moșiei arată clar limita cu moșia Cornu pe firul pârâului Câmpinița.
Și totuși, putem încerca să reconstituim locul vechiului sat Curiacu? Singurul care a avut această curiozitate până acum, a fost dl. Zank-Chiriacopol. Dar dânsul a scris – cu mult talent de altfel – o carte în care informația istorică se împletește cu fantezia; curioșii o pot răsfoi la Biblioteca Municipală, și vor realiza că povestea de acolo, imaginată de autor, sună a legendă și nu are niciun fundament documentar. Oferind și dânsul credit celor două cărți monografice ale orașului, apărute deja până atunci, dl. Zank a identificat satul din documentele medievale cu cartierul său natal din secolul XX (numit oficial așa abia pe timpul lui Carol I, după cum am văzut), omițând și dânsul să ia în calcul cătunul Câmpinița de Cornu (care era mai vechi cu cel puțin două decenii, din ce am arătat). Astfel că a imaginat o întreagă odisee a întemeierii progresive a satului Curiacu, cu trei vetre consecutive, ce au migrat dinspre dealul Voila către zona celor două lacuri ale târgului. La o analiză atentă însă, am concluzionat – abia anul acesta, venindu-mi ideea să descifrez mai bine detaliile măsurătorilor de la hotărnicia din 1729 – că moșia satului Curiacu nu se afla nicidecum spre partea nordică, deluroasă, a Câmpinei, ci mai degrabă spre firul râului Prahova !
Să punem așadar cap la cap documentele. La pag. 151 a monografiei din 1924, e publicat fragmentul de document din 1645, emis de marele Matei Basarab, unde este menționat întâia dată numele „Câmpinița”:   „… să fie satul Curiacul, din jud. Prahova, ce se cheamă Câmpinița, tot satul cu tot hotarul, din hotar şi până’n hotar şi semnele să se ştie: din Prahova mare, până’n hotarul Câmpinei până’n casa Bărdăresei și pe coada lacului din satul Câmpina cea mare…” Chiar și numai cu acest document, și avem deja indicii că satul Curiacu se afla între râul Prahova și hotarul Câmpinei – deci implicit la răsărit de târg.
Dar apoi vine hotărnicia moșiei, din anul 1729 (documentul 16, pag.158-159 în Monografie), în care se descrie modul cum a fost măsurată lățimea moșiei, în trei locuri diferite, după obiceiul timpului. Știm din planurile de secol XIX că moșia se întindea mult în lungime pe direcția nord-sud, fiind limitată la răsărit de apa Doftanei și la apus de cele ale Prahovei și afluentului Câmpinița, mergând spre munte până la Vârful Frumos (deal împădurit, înalt de peste 1000m, aflat azi în dreptul barajului Paltinu). Ei bine, boierii hotarnici de la 1729 au măsurat – se înțelege din context – lățimea acestei întinderi, pe direcție aproximativ est-vest, în următoarele locuri: „la câmpul moșiei, despre Bănești” (așadar undeva prin zona Slobozia), apoi „la mijlocul moșiei, pîn siliștea târgului” (undeva prin zona mediană a orașului de azi) și în sfârșit „la capul moșiei de munte, unde se cheamă Șotrile” (cel mai probabil prin zona satului Șotrile de azi). Distanțele în cele trei locuri erau de 691 stânjeni (echivalent cu 1356m) / 1550 stânjeni (3041m) / 1700 stânjeni (3335m). Dacă am face niște aprecieri pe hartă, vom vedea că distanțele corespund foarte bine doar în ultimul caz, unde distanța Câmpinița – Doftana variază între 3,2 și 3,8 km, marjă în care se încadrează perfect lățimea măsurată în anul 1729. În schimb, în primele două cazuri, oricum ai măsura, distanța dintre Prahova și Doftana e sensibil mai mare decât cea găsită de hotarnici. Iar reperele date nu te lasă să variezi prea mult: pentru măsurătoarea mediană, capătul ei de pe apa Doftanei fusese fixat „din sus de fântânele cu păcurile” – iar acestea se aflau mai sus de fosta rampă de gunoi din Păcuri (cum ne arată planul moșiei din 1860). Aici e momentul să punctăm că toate trei lățimile au fost măsurate „din hotarul Curiacului și până-n apa Doftanei”, în care au fost puse cele trei pietre de hotar; nu scrie nimic de apa Prahovei în tot documentul.
Ce concluzie tragem așadar de aici? Dacă și pe la Slobozia, și în centru dar și pe la Șotrile, hotarul moșiei Câmpina avea la apus „hotarul Curiacului”, atunci devine foarte clar că moșia acelui sat mărginea moșia târgului nostru către vest, practic pe toată latitudinea ei. Iar dacă la nord, distanța ne lasă să presupunem că limita se afla pe cursul Câmpiniței, în schimb la mijloc și la sud devine foarte clar că limita nu ajungea până la râul Prahova, ci probabil doar până la marginea terasei. Asta se potrivește de minune cu ceea ce spunea hrisovul din 1645, că moșia Curiacului se întindea din Prahova și până la „coada lacului” din Câmpina – fie că va fi fost vorba de lacul Bisericii de azi, fie de lacul Curiacului. Dealtfel, dacă se urmărește muchia terasei dinspre Prahova, vedem că ea face în zona lacurilor un „golf” ce intră adânc în oraș către lacul Bisericii.
Așadar, reiese că moșia satului Curiacu era defapt o fâșie de versant și luncă, un teren mai jos, aflat între firul Prahovei și muchia terasei Câmpina – cel puțin atât cât ținea aceasta. Mai spre nord, rămâne o enigmă de ce apare tot „hotarul Curiacului” la vest de zona Șotrile a moșiei Câmpina; ar fi hazardat să venim cu ipoteze, având în vedere că satul Cornu e aproape la fel de vechi ca și Câmpina, având și el moșia lui. Prin urmare, în arealul pomenit trebuie căutată fosta vatră a satului Curiacu-Câmpinița; și de ce nu s-ar lega de cătunul Câmpinița din Lunca Cornului – singura vatră locuită de care știm, în acest areal ? Numele lacului Curiacu nu ar fi în acest caz un impediment, pentru că se afla oricum pe moșia acelui sat, și poate chiar locuitorii Câmpinei – care erau mai aproape de lac – l-au numit așa, fiind proprietatea sătenilor din Curiacu. Evident, e doar o ipoteză; nu eliminăm posibilitatea ca satul Curiacu să fi fost în realitate undeva în bazinul acestui lac sau în lunca Prahovei.
Viitorul va aduce lămuriri, prin cercetarea documentelor vechi din secolele XVII-XVIII – mai ales că n-au fost publicate până azi decât cele de până la jumătatea veacului al XVII-lea. În orice caz, de azi înainte nu va mai fi atât de sigur că satul Curiacu a dispărut ! Există și opțiunea ca el să-și fi prelungit existența până la noi, sub numele Câmpinița, azi Lunca Cornului.
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566,
e-mail: madalin.focsa@gmail.com

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare