Înflorirea comerțului în Vechiul Regat s-a suprapus la Câmpina și peste dinamismul dat de activitatea industrială. Furnicarul cosmopolit care ajunsese orașul nostru, aflat și pe ruta de comunicație dintre capitală și Austro-Ungaria (via reședința regală de vară), nu putea să nu atragă ca un burete atât mână de lucru din împrejurimi, cât și inteligență, oameni cu inițiativă antreprenorială. A fost și cazul familiei de negustori despre care voi vorbi în continuare, atrasă de excelentul vad de afaceri al impetuoasei Câmpine, tocmai din târgușorul Slănicului.
Frații Nicolescu au lăsat, în al doilea deceniu al veacului XX, casa părintească din piața Slănicului, unde își porniseră deja o afacere negustorească de familie, pentru a veni – pe rând – în orașul ispititor de peste dealuri. Tatăl lor, Nicolae al lui Voicu Coman, unul dintre ultimii cărăuși de sare, era un om de vază al mahalalei Precista din partea sudică a Slănicului, epitrop al bisericii de acolo. S-a însurat după ce luptase în Războiul de Independență și a făcut patru băieți și patru fete până a intrat în veacul trecut. În școala primară sau în armată, băieților li s-a născocit un nume de familie derivat din prenumele tatălui. După începuturile negustorești de la casa părintească (o cârciumă numită pitoresc „La Zăcătoare”), cei mai mari frați au ajuns, pe rând, la Câmpina. Primul a fost Gheorghe Nicolescu (1884-1969), care a venit aici în vara lui 1912, deschizându-și o prăvălie de „coloniale” lângă biserica de la Lac – a adus cu el și firma, de la ea trăgându-și apoi porecla. După el a venit următorul frate, Ioan (1886-1969), și o vreme cei doi au locuit împreună, întâi cu chirie.
Când Războiul de Întregire stătea să-nceapă, Gheorghe și-a construit, peste drum de prima prăvălie, o clădire mai spațioasă, cu salon mare la stradă pentru magazin și cârciumă, având intrare pe colț, și alte două încăperi. Clădirea a rămas până azi în picioare, fiind extinsă după război în spate cu alte spații, inclusiv un salon unde se puteau organiza baluri, nunți, botezuri. Cei doi frați își aduseseră între timp și trei surori, care aveau să se mărite aici (Nița – căsătorită Chircă, Linica – Teodosiu și Lixandra – Anghelache), precum și un frate mai mic, Constantin (1900-1987).
Făcându-și repede un rost, Gheorghe (care se însurase în 1914) s-a mutat în centrul orașului după război, unde a deschis în anul 1921 un restaurant de succes („Terasa Niculescu”, aflată mai jos de Casa Poporului). Se spune că acolo a adus-o să cânte chiar și pe celebra Josephine Baker, atunci când a venit în România. Prin 1920-1925, el a vândut treptat casa de pe strada cimitirului fratelui său Ioan.
Făcându-și repede un rost, Gheorghe (care se însurase în 1914) s-a mutat în centrul orașului după război, unde a deschis în anul 1921 un restaurant de succes („Terasa Niculescu”, aflată mai jos de Casa Poporului). Se spune că acolo a adus-o să cânte chiar și pe celebra Josephine Baker, atunci când a venit în România. Prin 1920-1925, el a vândut treptat casa de pe strada cimitirului fratelui său Ioan.
Prin anii ’20 și fratele cel mic crescuse, așa că de-acum era la Câmpina un adevărat clan negustoresc Nicolescu, cei trei fiind porecliți uneori „Zăcătoarea Mare” (Gheorghe), „Zăcătoarea Mijlocie” (Ioan) și „Zăcătoarea Mică” (Constantin). Al patrulea frate, Dumitru, rămăsese cu afacerea de la Slănic. Mai mult, cei trei au înzestrat-o pe sora lor Lixandra, ajutându-și cumnatul, pe Costică Anghelache, să cumpere o casă nouă cu etaj și vad bun, unde acesta a ținut la rândul său un restaurant apreciat, pe malul Lacului Bisericii („La isvorul barcagiului”). Ioan Nicolescu rămăsese așadar, prin 1930, singurul proprietar al prăvăliei „La Zăcătoare” și devenise un negustor cu mare prestigiu (epitrop al bisericii de la Lac – are numele gravat pe clopot, membru în diverse consilii de administrație, și chiar consilier local pe vremea primarului liberal Rădulescu); avea trei fiice (v. foto), așa că pentru viitorul familiei a construit alături o nouă casă, în anul 1935. Era o epocă de înflorire și bunăstare, cu familii extinse, petreceri și vizite, o viață oglindită în aerul fotografiilor de epocă făcute în studioul Olteanu, o lume așezată, elegantă, reprezentativă pentru ceea ce a fost Câmpina odinioară.
Lui Gheorghe, afacerea cu restaurantul din centru i-a mers foarte bine până la marea criză economică din 1929-1933, când a trebuit să vândă localul (cumpărase o cantitate mare de vinuri spaniole, contractând un împrumut bancar). Însă terasa i-a păstrat numele, dispărând abia după cutremurul din 1940. Gheorghe Nicolescu a revenit pe strada cimitirului, însă mai departe de fratele său Ioan, la nr. 43, unde a locuit până la moarte; casa aparține și azi urmașilor. A mai avut și un mare teren lângă Judecătorie, pe care voia să ridice un cinematograf, sau să-l parceleze pentru locuințe, dar odată cu războiul planurile i s-au năruit și spațiul a devenit o pacoste pentru el.
După război, viețile fraților Nicolescu s-au schimbat, averile din comerț nefiind pe placul comuniștilor. Prăvălia lui Ioan a fost naționalizată, locuind cu chirie acolo diverse familii (printre care Saiu, Mihăilă sau Burbea), iar spațiile sale au fost folosite pentru sală de așteptare a haltei Câmpinița sau pentru un dispensar medical. Familia (inclusiv două dintre fiicele sale, fiecare cu familia ei) a reușit totuși să rămână alături, înghesuită în casa interbelică; despre acei ani a mai povestit în paginile ziarului și prof. Alin Ciupală (vezi ediţia din 1 noiembrie 2016).
![]() |
Foto: Google Maps |
După 1989, casa veche din str. Bobâlna 2B, singurul martor centenar al istoriei neamului „Zăcătoare”, a fost retrocedată către un nepot al lui Ioan Nicolescu, economistul Dan Roșculeț, care locuiește alături, în casa interbelică ridicată de bunicul său, pe care a renovat-o exemplar.
(Sursa imaginilor de epocă: colecţiile Mădălin Focşa şi familia Salcu).
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566, e-mail: madalin.focsa@gmail.com
Episodul 6, despre casa Tocescu, poate fi citit AICI
Bravo Mădălin, jos pălăria !
Frumos amintiri placute .
Felicitari!Este reala si frumoasa povestea!