Cultură

Bombardamentul din 1 august 1943 în Prahova

 La 1 august 1943, așa cum se știe, căci s-a scris destul de mult despre acest subiect [1], Prahova a fost ținta primului bombardament masiv al aviației americane, plecate din zona Benghazi, din nordul Libiei (germanii fiind învinși în Africa de nord și forțați să o evacueze). Au plecat de la bazele aeriene americane un număr de 172 de bombardiere B24. La ora 13.49, avioanele americane au ajuns deasupra Poieștiului, principala țintă, lansând bombele în valuri, până la ora 14.45. Au fost lansate 520 de bombe explozive, din care 58 nu au explodat și 4.343 de bombe incendiare, din care 1.145 nu au luat foc. [2] Principalele ținte au fost, evident, rafinăriile din Ploiești sau din jurul lui. Însă și Câmpina și Rafinăria Steaua Română aveau să sufere consecințele acestui raid, Câmpina fiind bombardată de un singur grup, care s-a desprins din marea masă a avioanelor americane. Rafinăria din Câmpina a înregistrat distrugeri în proporție de 30%. Efectele bombardamentului nu au fost atât de însemnate precum sperau Aliații, căci capacitatea de prelucare a rafinăriilor prahovene a scăzut de la 1.500 de vagoane prelucrate pe zi la 1.300. Aviația americană însă a suferit pierderi însemnate (pentru acest atac, dar minore dacă luăm în considerare numărul uriaș de avioane pe care îl producea America – la sfârșitul războiului aviația americană era deservită de 40.000 de aeronave, fiind cea mai mare din lume), ceea ce a provocat multor istorici români mari pusee de mândrie națională – 53 avioane distruse, 37 grav avariate, 8 au aterizat în Turcia pentru că aveau probleme tehnice, echipajele fiind internate. Chiar și așa, efectele bombardamentului aveau să fie resimțite din plin de către populația județului, din mai multe perspective, după cum vom vedea și cum rezultă din documentele de arhivă, care oferă o imagine nefardată și ne-ideologizată, brută, a acelor momente.

Administrația prahoveană se aștepta la acest curs al evenimentelor deopotrivă ce la 29 mai 1943 avusese loc o ședință la Palatul Prefecturii Prahova, prezidată de subsecretarul de stat al aprovizionării, la care au participat toți șefii structurilor din județ (un fel de colegiu prefectural de criză, puternic militarizat). Administrația financiară a județului avea blocate 80 de milioane de lei, anume pentru astfel de evenimente (ajutorarea populației sinistrate). Șase milioane au fost alocate sinistraților din orașul Ploiești, iar alte șase celor din Câmpina, abia la finalul lunii septembrie [3]. Câmpinenii afectați de distrugeri și care rămăseră fără case erau indignați, așa cum o arată un raport al biroului local al Siguranței Statului, pentru că autoritățile locale se mișcau foarte greu și nu-i ajutaseră deloc, în ciuda faptului că majoritatea sinistraților erau oameni fără mari posibilități materiale, care după 1 august 1943 stăteau fie în gazdă sau la rude, dar care doreau să fie sprijiniți să-și ridice măcar o cameră, pentru a înfrunta iarna. Și sinistrații angajați ai Societății Steaua Română erau nemulțumiți pentru că nici aceasta nu intervenise în a-i spijini cumva, chiar dacă ar fi existat un fond de gratificații (probabil un fond pentru acordarea de prime/ bonusuri) de 120-150 milioane de lei. Însă Societatea era privată și nu putea fi constrânsă în vreun fel. Greu de crezut că Steaua Română nu și-a ajutat angajații care avuseseră de suferit. Unii dintre cei afectați propuneau emiterea unui timbru special (după cum fusese modelul pentru sprijinirea aviației în perioada interbelică), iar banii ar fi putut reveni sinistraților. Dovada încetinirii birocratice cu care acționau autoritățile este un document care arată faptul că o Comisie pentru distribuirea ajutoarelor cuvenite celor sinistrați s-a constituit, la nivelul Câmpinei, abia în ziua de 28 decembrie 1943, fiind formată din Ghe. Ștefănescu, pretorul si reprezentantul Prefecturii Prahova, avocatul Nicolae Davidescu, primar și șef al apărării pasive precum și Cristache Bănescu, proprietar și industriaș, reprezentantul cetățenilor. Un mic articol apăruse și în ziarul Curentul în care se critica lentoarea cu care se mișcau autoritățile locale, un articol critic la adresa Guvernului Antonescu și care trecuse nu se știe cum de cenzura militară. La Câmpina, plutonierul Chiriac de la Compania de Pompieri Ploiești, împreună cu militarul Ghencea de la serviciul pirotehnic al Armatei au încercat să dezamorseze o bombă de 250 de kilograme, dar eșuând bomba i-a ucis pe loc. Autoritățile locale propuneau Prefecturii ca cei doi soldați să fie îngropați în Cimitirul Eroilor din oraș cu onoruri militare. La 3 august 1943 Antonescu a vizitat zonele afectate de bombardamente din Prahova, observând că gardienii publici, santinelele sau personalul de pază nu aveau construite adăposturi individuale de beton, înconjurate cu saci de nispi care să îi protejeze de schijele bombelor sau ale obuzelor apărării antiaeriene (ca și cum ar fi putut decide ei, cu de la sine putere aceasta). Se solicita luarea grabnică de măsuri. Guvernul repartizase la 19 august 1943 pentru muncitorii prahoveni și familiile lor 10 vagoane de porumb, 2-3 vagoane de paste făinoase, 5 vagoane de zahăr din Transnistria și 50 de vagoane de lemne. Prefectura realizase repartizarea acestor bunuri către populație.

Pentru autoritățile prahovene, dar si cele de la București, era destul de clar că astfel de evenimente aveau să se repete (ceea ce s-a și întâmplat mult mai grav și des în 1944 – totuși până în 4 aprilie 1944 a existat un respiro destul de lung). În decembrie 1943 se realiza o radiografie a paturilor spitalelor din Ploiești (Schuler, Militar, Movila, Predingher, Boldescu, Hanu Țărănesc etc.) Existau 1.173 de paturi de spital care, în acel moment, erau ocupate de 665 cu pacienți. Numărul de spitale și/ sau de paturi era total insuficient în cazul unor bombardamente masive. De aceea, pentru a se diminua pierderile umane, s-a dispus evacuarea populației neesențiale din Ploiești către alte orașe sau sate, unde expunerea era minimă (precum la Vălenii de Munte, Slănic, Urlați, Filipești etc.) Au fost evacuate 34.552 persoane din Ploiești. Și Prefectura Prahova își făcea planuri de evacuare la Comarnic, existând opt funcționari detașați, împreună cu familiile lor, dar nu plecau cu mâna goală, ci cu 7 mese, 7 scaune, 1 cuier, 2 dulapuri, ștampile, o icoană, patru tablouri cu Regele Mihai, regina Elena, Ion și Mihai Antonescu, cu dosare, registre de intrare și ieșire etc. Un inventar care cântarea trei tone! S-a realizat și o radiografie a spațiilor de cazare care erau disponibile, rezultatele fiind complet nesatisfăcătoare căci la nivelul județului nu era disponibilă decât o baracă la Poiana Țapului, care putea găzdui 3-4 familii. Chiar și aceasta avea nevoie de reparații de 80.000 de lei. La mănăstirea Suzana și Cheia puteau fi cazate o sută de persoane, dar exista problema aprovizionării lor cu alimente, ele fiind la mare distanță de centrul comunei Măneciu (nu exista actuala DN 1 A). O altă posibilitate de cazare era la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploiești, unde puteau trăi alte 15 persoane, în cinci chilii.

Mai multe bombardiere americane s-au prăbușit chiar în Prahova, fiind doborâte de apărarea anti-aeriană româno-germană sau de aviația de vântoare (ele nu au putut fi protejate de avioanele de vântoare americane pentru că acestea încă nu aveau o rază de acțiune atât de mare ca a celebrelor B 24). Autoritățile militare comunicau ordinele date de mareșalul Antonescu în această privință. Era interzisă însușirea de obiecte din avioanele doborâte, dar și de la aviatori (nici măcar obiecte de îmbrăcăminte – cum s-au semnalat cazuri). Era interzisă găzduirea aviatorilor americani, care trebuiau imediat predați Jandarmeriei. Jefuirea americanilor se pedepsea cu moartea. Au existat destule cazuri de încălcare a acestor ordine, chiar dacă autoritățile încercau să informeze oamenii care locuia și la sate și care aveau să producă drame colaterale războiului. De altfel, Marele Stat Major raporta în iulie 1943 incidente de aceeași natură care avuseră loc în Moldova și Basarabia (mine deghizate în tocuri, găsite prin șanțuri și care atunci când se încerca deschiderea lor explodau, rănindu-i grav pe curioși). Se cerea imperativ ca atunci când populația găsea obiecte necunoscute să nu le atingă și să raporteze autorităților. Patru adolescenți din satul Nedelea (cel mai mare având 16 ani, iar cel mai mic 14), care păzeau vitele pe izlaz, au găsit o bombă neexplodată. Nu se știa cum, probabil lovind-o, aceasta a explodat, omorându-i pe loc pe toți patru. La 16 august 1943, lângă satul Plopu, din apropiere de Ploiești, câțiva copii care se scăldau au găsit o cutie, pe care au vrut să o deschidă. Aceasta a explodat, omorând un copil și rănindu-i grav pe ceilalți, care au fost transportați la Spitalul Schuler din Ploiești. La 16 noiembrie 1943, la trei luni și jumătate de la bombardamentul din 1 august 1943, un sătean din Telega, mergând pe o potecă, spre Câmpina, a găsit „un toc-rezervor”. Încercând să-l desfacă, acesta a explodat. Totuși omul a scăpat cu viață, chiar dacă i-au fost amputate trei degete și a fost rănit la față. De altfel în istoria orală, transmisă din generație în generație, apare recurent stiloul lansat de americani și care exploda când i se desfăcea capacul.

În timpul bombardamentului din 1 august 1943 au fost angajate 31 de avioane românești (doar 5 victorii) și 26 germane (7 victorii), fiind doborâte de americani 7 avioane de vânătoare Me 110 (5 germane și 2 române). Însă pe raza județului au avut loc accidente aviatice, independent de bombardamentul de la 1 august 1943.  La 12 iulie 1943 pe raza comunei Sălciile s-a prăbușit un avion german. De vină ar fi fost pilotul german care zbura la o altitudine mult prea mică. A lovit cumpăna unui puț și s-a prăbușit, murind pe loc. Un subofițer-navigator, grav rănit, a fost dus la spitalul din Ciorani. Cadavrul pilotului a fost ridicat de un camion care a venit de la Ploiești. La 20 iulie 1943 s-a organizat pe aerodromul din Strejnic o paradă cu ocazia serbării patronului aviației, Sfântul Ilie. Patru avioane IAR 80 au decolat pentru pentru o reprezentație aeriană. Unul dintre cele patru a făcut o pană de motor, prăbușindu-se și luând foc. Aviatorul a murit carbonizat. Ploieștiul era protejat de una dintre cele mai puternice apărări AA din Europa, probabil mai eficace și numeroasă decat a multor orașe germane, fiind formată din 21 de baterii române și 31 de baterii germane, care erau dotate cu tunuri antiaeriene de diverse calibre [4]. Ele erau legate între ele cu fire de comunicații care au provocat bătăi de cap în zona Păuleștilor. Firul care lega Secția a II-a AA de poziția 50 (unde erau amplaste tunuri) a fost tăiat, stâlpii care susțineau firul bucuclaș fiind dezgropați și tăiați, iar în locul lor săpate gropi pentru pomi. Ofițerii români care investigau cazul au dat vina pe premilitarii din Păulești, care fuseseră trimiși de primărie să planteze copaci!

Codruț CONSTANTINESCU

[1] Vezi și în Importanța strategică a petrolului românesc 1939-1947 de Gavriil Preda, Editura Printeuro, Ploiești, 2001.
[2]  Regimurile totalitare si extremist si efectele lor la Ploiesti in perioada 1938-1945  de Constantin Vranceanu, Mare Carte a Ploestilor, vol. 1, pag. 540
[3] SJAN Prahova, dosar 35/1943 Aviatie, sinistratii de bombardamente, aparere pasiva
[4] Constantin Vrânceanu, Op. cit., pag 541

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare