Îl auzim folosit de zeci de ori într-o singură zi. Nu cred, însă, că sînt foarte mulți oameni care știu exact ce înseamnă. Nici măcar DEX online nu îl conține. Ce este, deci, suveranismul? Ce putem spune este doar că a devenit un passe-partout, bun la toate, o etichetă lesne de lipit pe fruntea oricăruia cu părerile căruia nu ești de acord. Nimeni nu explică limpede, totuși, pentru omul-massă, ce înseamnă. Se insinuează însă permanent că e ceva de rău. Care provine, cum se întîmplă adesea, din ceva „de bine”, adjectivul suveran. Nu sînt profesor de științe politice, de aceea sînt intrigat de această tăcere față de un concept care ne privește pe toți. „Masili largi populare”, cum spunea tăticul suveranismului românesc, numit de unii național-ceaușism. Altă greutate de care ne lovim în definirea termenului este apropierea cuvîntului de altele ca: patriotism, naționalism, suveranitate. Unde tragem liniile de separație? Ceea ce reține omul luat captiv de ecrane din rostogolirea cotidiană a acestui cuvînt este că e ceva de rău. Și, sigur, poate fi. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie explicat. Lumea nu citește nici măcar Wikipedia, unde explicațiile nu justifică în niciun caz folosirea lui ca armă de nimicire în masă a adversarului ideologic. Ba chiar enciclopedia electronică nu are părtinire politică și ni se spune foarte clar că există un suveranism de stînga și unul de dreapta. Nu o să vedeți în spațiul nostru public asemenea dihotomii, la noi e deja limpede de cîțiva ani: dreapta e răul, stînga e binele. E suficient să faci o statistică a spațiului presei și politic. Să asculți dezbaterile din Parlament, atît cît sînt, ca să realizezi că habar nu au ce poate însemna această bazaconie, dar care dă bine la imagine. Și apoi ne mirăm cu o ipocrizie cît Vîrful Omu că 60% din populație regretă comunismul.
Larousse-ul din 2025 e cît se poate de concis: suveranismul reprezintă doctrina apărătorilor suveranității naționale în Europa. Suveranitatea nu a devenit, totuși, ceva blamabil. Problema este, n-avem ce face, de filozofie: Uniunea Europeană s-a întemeiat, și asta a fost împotriva rănilor majore ale celor două războaie, printr-o cedare voluntară a unor atribute ale suveranității naționale pentru o suveranitate colectivă. Și de atunci, UE tot lărgindu-se (impactul major a fost desigur, după 1990), procesul s-a făcut printr-o continuă negociere a acestor elemente ale suveranității care trebuie puse în comun. Ăsta este procesul descris simplu. Ce a fost Brexitul decît o victorie a unui fel de suveranism, de protest împotriva unui Centru trans-național? Doar că, pentru a-ți permite așa ceva, trebuie să fii Anglia. Și ca să ceri o Ro-exit trebuie să fii complet cretin și dușman al intereselor României. Aici e capcana.
Pe de o parte, Marile Puteri nu-și uită istoria și, deși expresia nu mai este deloc folosită, ele se comportă ca atare. Și bine fac, atunci cînd o fac bine. Dictează! Vreau să spun că adesea ele impun micilor state limitele compromisului. Aici își bagă cornul de drac suveranismul. Pe de altă parte, democrația, ca sistem de guvernare a societăților moderne, este într-o evidentă criză în America și în Europa, unde agresiunea rusă i-a dat o lovitură de K.O. Adaptarea democrațiilor la lumea post-modernă și informatizată încă nu s-a petrecut, și ele sînt amenințate de barbaria medievală a stepelor. Educația globală se prăbușește și umanismul (fără de care eu unul nu pot concepe specia umană, dacă ea nu se va duce pe urma mamuților) nu mai are nicio trecere la public. De aceea specia se degradează din ce în ce spre hoardă. Vedem asta cotidian, nu doar în spațiul politico-social, ci și pe marile stadioane, la mari festivaluri de muzică sau spectacole de tot felul. Și hoardele nu au generozitate. Farurile noastre publice folosesc în contrasens cuvîntul suveranism, și vor să ne intoxice cu el, tocmai pentru că este atît de imprecis. Iar cuvintele imprecise ucid.
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Felicitări pentru articol!
„Marile Puteri nu-și uită istoria și, deși expresia nu mai este deloc folosită, ele se comportă ca atare. Dictează! Vreau să spun că adesea ele impun micilor state limitele compromisului.”
Deși meșteșugită, aserțiunea de mai sus ar putea lesne fi promovată de cercurile AUR. Salutară disertație în aceste zile în care colosul sovietic nu se mai ostenește în a-și masca adevăratele intenții față de Europa de Est. Dar de ce-am vorbi despre rusofobie ca măsură a instinctului nostru de supraviețuire (a se vedea excelenta intervenție, fără ambiguitățile din acest articol, a lui Sever Voinescu), când putem să reluăm la infinit discursul antioccidental, ca și cum răul și pericolul dinspre west se ivește, nu vițăvercea.
Știu, n-am înțeles…
„Suveranism” vine de la suveranitate,care,conform art.2 din Constitutie,apartine exclusiv poporului,pe care o exercită prin organele alese.Cand am intrat în UE,tot conform Constitutiei,am cedat întaietatea dreptului romanesc în fata dreptului Uniunii.Numai că aceasta are si justitie si hotararile ei sunt obligatorii pentru toată lumea,fac parte din structura statului de drept,pe care,la fel trebuie sa-l respecte toată lumea,sub sanctiunea taierii accesului la fondurile europene.Cei care s-au simtit amenintati de acest regim,de pildă Viktor Orban,dar si multi corupti de la noi si nu numai,au început să strige că ei sunt suverani si ca n-are ce cauta justitia europeană în curtea lor,desi au semnat pentru asta,tratatul de aderare.Tot invocandu-se mereu suveranitatea,care influentază destramarea uniunii,curent care convine intereselor Moscovei,s-a nascut,în felul acesta,suveranismul,care,în unele tari mai dezvoltate,înseamnă mai mult nu camuflarea hotiei,cum e la noi,ci combaterea migratiei,a miscarilor LGBT,etc..Pe retelele de socializare,manat de cei interesati,acest fenomen riscă sa divină,dintr-un termen juridic elementar,un urgan social capabil sa coboare în stradă și sa dea peste cap toate domesticile randuieli sociale.
În rest,poate sa fie o”broderie”istorico-filozofică,politico-sociologică,etc..