EDITORIAL CULTURAL. Ștefan Alexandru Sașa – un om pentru care cultura nu era un decor, ci o responsabilitate

Există oameni care vorbesc puțin, dar a căror prezență rămâne, într-un mod tăcut și constant, în structura sufletească a unei comunități. Ștefan Alexandru Sașa a fost și este o parte activă a memoriei vii a Câmpinei.

În ziua de 2 iunie, zi în care s-a născut, scena Casei Municipale de Cultură «Geo Bogza» a respirat altfel: nu prin fast, nu prin spectacol ostentativ, ci printr-o emoție greu de pus în cuvinte, dar ușor de recunoscut de către cei care l-au cunoscut sau l-au simțit prin ceea ce a lăsat în urmă.
Omagiul adus lui Sașa a fost o întoarcere sinceră la rădăcina valorii. La fel cum o sămânță cade în pământ fără zgomot și crește în liniște, opera și spiritul lui Ștefan Alexandru Sașa au încolțit ani la rând în inimile celor care l-au înțeles, nu doar ca poet sau om de cultură, ci ca o prezență morală.

Îl știu pe Sașa din amintiri, când ajungea în fața casei cu taxiul și descarca tobele, după care începea concertul la noi în casă. Regret că, după ce am crescut, îl salutam doar când îl vedeam pe bicicletă. Pentru mine, a fost cel mai bun Moș Crăciun din lume și cel mai cool toboșar!
De câteva ore îi răsfoiesc caietele și râd. Ce norocos este Cerul cu el acolo sus, ce norocoși sunt toți îngerii! Iartă-mi îndrăzneala, om cu suflet cald, ți-am scris eu un epitaf…

Pe lumea cealaltă 

A deschis în cer un mic local,
Cu epigrame și scandal.
Nu-i vin, dar merge o idee:
„Scrie-ntr-un colț și bea un șpriț de stele!”

Un artist al lucidității și al firescului

Într-o epocă grăbită, care arde valorile la foc rapid pentru iluzia unei străluciri de-o clipă, Sașa a ales să scrie și să trăiască altfel. Să nu grăbească rostirea, să nu forțeze înțelesurile, să nu alerge după aplauze. El a înțeles că timpul cel mai adevărat este cel în care nu spui nimic, dar în care construiești, în adânc, ceva care va dăinui.
Textele lui, indiferent că vorbim despre epigrame, rondeluri, versuri, nu caută efecte, ci adevăruri. A fost genul de autor care nu-și înfrumusețează mesajul, ci îl lasă să respire în autenticitate. Era, din acest punct de vedere, un poet al lucidității. Scrisul său nu rănea, dar nici nu consola gratuit, era o oglindă curată în care fiecare putea să vadă ceea ce este cu adevărat.
Pe 2 iunie, sala mare a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” a fost un loc de reculegere fără solemnitate rigidă. Cei prezenți nu au venit să bifeze o comemorare, ci să fie părtași la o întâmplare afectivă. Cuvintele rostite pe scenă, fragmentele citite, mărturiile colegilor de generație sau ale celor mai tineri, toate au purtat un numitor comun: sinceritatea.
Nu s-a vorbit în clișee, pentru că Sașa nu le-a folosit niciodată. Nu s-a exagerat nimic, pentru că valoarea lui nu avea nevoie de retorică. Ceea ce s-a simțit a fost o respirație comună, acel sentiment rar când o comunitate, fie și pentru o oră, înțelege același lucru și îl simte la fel.
Sașa nu a plecat.
Există oameni care nu mor. Ei doar se mută în partea nevăzută. Sașa este acum acolo, în spațiul discret în care se adună toate lucrurile făcute din dragoste, din demnitate, din devotament.
Spre finalul serii, printre versuri, amintiri și povești cu tâlc, și-a făcut loc și o epigramă. Una scrisă chiar de el, cu acel amestec delicios de ironie sănătoasă și haz profund care l-a definit până în ultima clipă.
Sașa n-ar fi suportat tristețea protocolară. El ar fi zis probabil, chicotind: „Dacă tot m-ați adus în ziar, puneți și o glumă cu rimă, să nu se plictisească cititorul între două necrologuri”.
Așa că îl lăsăm pe el să închidă editorialul, cum știa mai bine, cu o epigramă care i-a devenit, într-un fel, testament poetic:

Epitaf
Când mor, să-mi faceţi o statuie
Din sticle pline cu rachiu,
În raclă, o gagică şuie,
Pe lumea aia-n chef s-o ţiu,
Iar ei să-i placă-acolo jos
Când toate or să fie… os!

Și ce poți spune, la final, despre un om care a luat moartea peste picior? Doar atât: Sașa rămâne – în fiecare zâmbet al nostru și în fiecare inimă care l-a prețuit.

Cătălina Paraschiv