VIAŢA CA O CURSĂ CU OBSTACOLE. Cariera unui inginer câmpinean

Prietenul meu, inginerul Traian Gheorghe Vasilescu, născut la 30 iulie 1934, a avut de înfruntat multe dificultăţi datorită originii sale sociale, fiind fiu de mare negustor. A reuşit totuşi să răzbească în viaţă, plecând de la munca dură din minerit, într-un abataj aflat la o mie de metri adâncime, până la o funcţie înaltă în cadrul unor ministere din Bucureşti. 

Tatăl său, Georgică Vasilescu, negustor priceput, avea cel mai mare şi bine aprovizionat magazin de băcănie şi coloniale, chiar în centrul oraşului Câmpina (în zona pasajului pietonal de la ceas). Traian a primit o educaţie aleasă. În acea perioadă, lumea bună din Câmpina îşi înscria copiii la Şcoala Germană, care se bucura de mare prestigiu în oraş. În seria lui Traian erau 20 de elevi de origine germană, între care Horst Gottfried (un mare animator al vieţii sportive din oraş), Haintz Neugebaier (mare columbofil), Herta Friedsmann – Căpraru (devenită mare medic specialist pediatru). Dintre români, Nae Velicu (tatăl său avea un mare magazin de stofe), Dorian Kovaliuc (cunoscutul campion de nataţie, fiul unui director al Astrei Române) şi alţii. Studiile liceale le-a făcut la Liceul „D. B. Ştirbey” şi îşi aminteşte şi azi cu respect de marii profesori de atunci: dl. Săvulescu la biologie (poreclit „Stăpânul”, pentru stilul său autoritar), Nicolae Măinescu la istorie (poreclit „Mikado”, pentru asemănarea sa cu  împăratul Japoniei), Nae Georgescu la geografie, la matematică pe dl. „Şontropea” (o poreclă care se lipise atât de tare de el, încât elevii îi uitaseră şi numele), la limba rusă pe distinsa doamnă Nicolau. 

Din clasa a X-a, Traian a început să joace volei, liceul având o echipă foarte bună de băieţi. Când plecau în deplasare, o luau adesea şi pe colega lor, Adriana Honet, care a devenit mai târziu căpitan al echipei naţionale de volei, împreună cu care a câştigat, în 1956, în finala Campionatului Internaţional de Volei jucată împotriva Uniunii Sovietice, medalia de argint. Adriana a reuşit să fugă în Franţa, unde l-a cunoscut pe Maurice Pioline, jucător profesionist de volei de asemenea, împreună cu care a avut doi copii: Denis şi Cedric, cel din urmă ajungând un celebru tenismen. „Sportul mi-a oferit libertatea. Am vrut ca şi copiii mei  să aibă o educaţie sportivă”, declara Adriana unei cotidian francez. 

Traian a jucat volei de performanţă din 1950 şi de plăcere, într-o echipă bucureşteană, până în 2007. Când a venit timpul să dea la facultate, se pregătise împreună cu vărul său, Bogdan Popescu – Parafină, să dea la Facultatea de Construcţii. La înscriere trebuia să prezinţi un dosar cu acte despre starea materială a părinţilor. Pe holurile facultăţii, a întâlnit-o pe Coca Marcoşanu, o prietenă din Câmpina, studentă în anul III şi secretara UTC pe facultate (fiica singurului comunist din ilegalitate pe care l-a avut Câmpina), pe care a rugat-o să se uite în dosarul său şi să-i spună dacă are şanse să fie primit în examen. Aceasta l-a sfătuit să-şi retragă dosarul şi să încerce în altă parte fiindcă fusese respins. A încercat la Petrol şi Gaze, unde erau 350 de candidaţi pe 50 de locuri. A fost admis la proba orală, iar la scris a obţinut media 8,50. Avea şi aici o cunoştinţă, pe vărul său, Andreescu, care era unul din liderii UTC de la Politehnică. I-a cerut şi acestuia să se uite în dosarul său, având experienţa neplăcută anterioară. Acesta l-a anunţat că nota i-a fost modificată la 6 şi l-a certat pentru că se trecuse în fişa personală drept fiu de negustor, sfătuindu-l să renunţe la Politehnică şi să încerce la un institut nou înfiinţat, prin venirea în capitală a Institutului de Mine de la Timişoara şi a celui de la Brad. 

Aici era rector un specialist în geologie, Nicolae Petrulian, un adevărat savant, fondator al şcolii române de inginerie geologică şi geofizică, care nu prea ţinea cont de dosare, deoarece avea nevoie de studenţi pentru noua sa facultate. Păţit, Traian trecuse acum în dosar că este fiu de funcţionar (funcţionarii intrau la categoria mic burghez). În anul I erau 50 de studenţi, din care 30 cu dosare proaste. După terminarea facultăţii, în 1957, profesorul Pogoran i-a făcut o recomandare: „Am fost director la Mina Anina 20 de ani. Dacă vrei să înveţi meserie, du-te acolo! Sunt condiţii bune pentru stagiari”. 

Încrezător, Traian a plecat cu trenul la Oraviţa (800 km) şi pe drumuri de munte desfundate, cu un autobuz hârbuit, a ajuns la Anina. Aici, inginer şef era un câmpinean, dl. Oeltze (de origine olandeză), prieten cu unchiul lui Traian, maiorul Dumitru Popescu, erou de război. Acesta i-a spus: „Ca să văd ce poţi, te trimit la cel mai greu loc de muncă, la mina Ponor, puţul Gheorghiu Dej”. Puţul era situat la o mie de metri adâncime, muncitorii lucrau dezbrăcaţi, la 40 de grade, într-o umiditate foarte mare. Mina de huilă avea la etajul unui restaurant, un dormitor cu 20 de paturi, în care nu puteau să închidă un ochi până la ora 1 noaptea, când se oprea muzica din local. Speriat de aceste condiţii grele, Traian nu a semnat contractul şi după ce i s-a decontat biletul de tren, a plecat la Timişoara. Acolo a aflat că în Bucureşti era anunţat un mare concert de jazz al cehului Vlah (nume celebru în acea vreme). Mare amator de muzică, Traian a plecat la Bucureşti să asculte concertul. 

A revenit apoi în Câmpina, deoarece părinţii erau îngrijoraţi că rămăsese fără slujbă. A căutat un vecin de pe Câmpiniţa, care era contabil şef la mina Filipeşti, dl. Iliescu, care i-a facilitat angajarea în august 1957. S-a prezentat la inginerul şef Candrache (ajuns la un moment dat ministru adjunct şi după aceea director la trustul minier Muntenia). Candrache l-a interpelat în stilul epocii: „Bă, vrei să munceşti la mina Palanga? Şef acolo este Nae Dumitrescu, băiatul preotului din Brebu”. (Mina Palanga era una din cele patru mine de la Filipeşti). Angajat pe post de artificier, Traian era plătit din fondul de salarii al minerilor cu 1380 lei pe lună, plus o primă 100%, fiindcă depăşeau producţia (salariul unui profesor începător era atunci de 600-700 de lei). După şase luni de muncă în subteran, l-a descoperit un inspector venit din minister, dl. Gâlă: „Vasilescule, tu eşti inginer. Au aflat ăştia de la trust că te-am plătit din fondul de salarii al minerilor” (un stagiar avea 900 de lei salariu). Gâlă a constatat că nu puta să fie inginer stagiar, deoarece avea repartiţie pentru Anina, de unde fugise. L-a chemat la minister şi prin ordinul ministrului i-a schimbat repartiţia. Aşa a lucrat Traian până în 1966 ca inginer şef de birou preţ de cost şi şef serviciu plan. Muncă de birou, dar şi cu dese intrări în subteran. 

În 1966, amicul meu a avut inspiraţia să se prezinte la un examen pentru un post în Bucureşti, la Institutul de proiectări laminoare. A câştigat concursul în mod strălucit, a primit transferul la Ministerul Metalurgiei şi buletin de Bucureşti. În capitală şi-a reluat viaţa boemă pe care o practicase în studenţie. Împreună cu prietenul lui câmpinean, Dan Şerban, un tip şarmant care lucra la construirea centralei termice Bucureşti Sud, a trăit multe peripeţii în acea perioadă fastă a anilor 1966 – 1970, cu o viaţă de noapte intensă şi cu multe localuri selecte frecventate de toată protipendada Bucureştiului. 

Traian îşi aminteşte cu nostalgie de perioada studenţiei. În vremea aceea a cunoscut-o pe Stela Popescu, care era studentă în anul II la Institutul Maxim Gorki (aici, pentru calificarea de profesor limba rusă, se intra cel mai uşor). Era la meciul România – Cehoslovacia, pe stadionul „23 August”, care era arhiplin. Stătea pe o ladă împreună cu amicul său, doctorul Victor Covăşanu, student la medicină pe atunci, pe ultima treaptă a tribunei. În timp ce prietenul lui s-a dus să-şi ia un suc, el s-a pomenit pe ladă cu o domnişoară drăguţă, ce nu voia să mai coboare. Era viitoarea mare actriţă Stela Popescu. Traian era încă student şi mânca la cantina de pe strada Doamnei nr. 1, unde se întâlnea adesea cu Stela şi colegele ei. La cantină venea şi Ilarion Ciobanu, fost hamal în port, mereu student în anul I, deoarece nu învăţa deloc, dar pe care  decanul de la facultatea de mine îl păstra pentru că era un bun rugbist al echipei studenţeşti. Cu Stela a rămas prieten ani de zile, se vizitau şi petreceau momente frumoase împreună. 

În perioada aceea, într-o excursie la Peştera Ialomicioara, avea s-o cunoască şi pe Elena Bichman, care a devenit mai târziu soţia lui Toma Caragiu, studentă pe atunci în anul II la geografie. Mimi, după apelativul pe care i-l dădeau prietenii, era fiica unui mare arhitect şi avea o vilă splendidă în Parcul Carol. Mimi îl rugase pe tatăl ei să intervină pentru a fi primită a IATC. A fost admisă şi când a terminat Institutul a fost repartizată la Ploieşti, unde s-a căsătorit cu directorul teatrului, deja celebrul Toma Caragiu. Traian o mai întâlnea uneori, când împreună cu prietena ei, Adela Mărculescu, veneau în turneu la Câmpina. 

Prin 1969, tânărul inginer s-a aşezat la casa lui, căsătorindu-se. Era priceput în meserie şi în Ministerul Metalurgiei devenise şef de atelier cu 20 de subalterni. Dintre zecile de specialişti ai ministerului, doar trei ingineri nu erau membri de partid, între care şi el. Din acest motiv, secretara de partid, doamna Crăiniceanu, nu i-a aprobat postul de şef de secţie. Abia după ce aceasta a fugit în Germania cu soţul şi cei doi copii, Traian a putut să avanseze, lucrând în minister până în 1994. 

A lucrat după aceea la o firmă particulară, Mondo-Prosper, al cărei patron, Gheorghe Popilian, şef de partid politic minuscul şi mare escroc, înfiinţase un fel de Caritas în valută, fără aprobarea Băncii Naţionale, pentru care a fost arestat. La 60 de ani, Traian s-a pensionat, dar a continuat să lucreze, din 1997, la Fondul Proprietăţii de Stat, unde era preşedinte Sorin Dumitrescu. La examenul pentru acel post erau 18 ingineri, din care au reuşit doar trei. Traian lucra în cadrul Uniunii Naţionale a Proiectărilor în Reorganizare şi Lichidare Juridică a Întreprinderilor. În cinci ani a reuşit să pună pe picioare instituţia. Din 50 de membri câţi erau iniţial, în final au ajuns să aibă 23 de filiale în toată ţara. Era o muncă titanică, de multe ori îl prinzându-l şi ora 3 dimineaţa la birou. Când s-a lansat afacerea, a fost silit să-şi dea demisia, fiindcă aflase prea multe secrete despre afacerile dubioase care se derulau la FPS în privatizările de atunci. 

Din 2002, a început să lucreze pe cont propriu, făcând proiecte pentru dotări în laboratoarele de construcţii, cu fonduri nerambursabile (65% de la bugetul de stat). A avut şapte proiecte aprobate. Se plăteau 2000 de euro pentru un proiect şi 1000 de euro pentru caietul de sarcini. Când începuse să prospere, prin 2007, premierul Tăriceanu, prin ordonanţă de guvern, a desfiinţat aceste lucrări care ajutau intreprinderile mici şi mijlocii. Atunci a părăsit Traian capitala şi s-a mutat la Câmpina. Iarna mergea la schi în Austria, Bulgaria ori Predeal. Vara la tenis, volei, biliard. 

Traian Vasilescu are o fiică pe nume Crina, o doamnă frumoasă, căsătorită la Iaşi cu părintele Sandu, profesor la Facultatea de Teologie. Crina l-a făcut bunicul a trei nepoţi: un băiat, care urmează academia de muzică în Birmingham (Anglia), o fată studentă la Facultatea de Farmacie şi o alta, elevă în clasa a XII-a. Pe toţi trei i-a învăţat să schieze. 

Când nu face sport, e pasionat de muzică. De la muzica de jazz a trecut la muzica de operă. Este fascinat mai ales de opera lui Giacomo Rossini, „Coţofana hoaţă”, din care, în ultimii ani fredonează mereu câte o arie, uneori într-o notă tristă. 

Alin CIUPALĂ