Știri

URMELE UNOR UMBRE. Avocatul Mircea Marin şi pătimirile sale din dragoste pentru ţară

Mircea Marin (20 noiembrie 1916 – 13 octombrie 2007) a ajuns în Câmpina, unde a profesat meseria de avocat, în a doua parte a vieţii sale. Se născuse în Bucovina, ţara fagilor, într-o familie de vechi răzeşi şi avea ceva din nobleţea vechilor slujitori ai lui Ştefan cel Mare. Fiu de inginer silvic, a primit o educaţie îngrijită. Studiile şi le-a făcut la Cernăuţi, la liceul Aron Pumnul. A stat în banca în care, înaintea sa, aşa cum era scris pe o plăcuţă, a stat alt faimos elev al liceului, Mihai Eminescu. S-a remarcat în liceu participând la un concurs literar cu tematică istorică. Toţi concurenţii au scris despre Ştefan cel Mare, cu excepţia lui Mircea Marin, care l-a ales ca personaj pe Mihai Viteazul, începându-şi lucrarea cu fraza: „Ca un fulger a despicat voievodul Mihai Viteazul bolta istoriei ţărilor române”. Cu această lucrare ce vibra de patriotism a luat premiul cel mare. 
Mircea Marin era înalt, cu o înfăţişare de actor de cinema, avea o voce minunată şi capacitatea de a învăţa uşor limbile străine (germană, franceză, italiană, rusă). Şi-a urmat studiile superioare la universitatea din capitală, înscris la facultăţile de drept şi filologie. A urmat câteva clase şi la Conservator, cultivându-şi vocea. De mic cânta la petrecerile date de tatăl său, care ţinea casa deschisă pentru numeroşii prieteni. În Bucureşti a gustat din plin frumuseţea vieţii de student. A cunoscut personalităţi marcante din diferite medii, cu unii rămânând prieten pe viaţă. Era foarte apropiat de prinţul Şerban Ghica şi de fraţii lui,  nepoţii celebrului paşoptist Ion Ghica (cu Şerban Ghica a petrecut mai tarziu mulţi ani în temniţele comuniste). A avut o idilă cu Veturia Goga, rămasă văduvă după moartea poetului Octavian Goga şi a fost iubit de prima balerină a Operei Române. Reţin o poveste a lui legată de această doamnă, o adevărată secvenţă de film. Prima balerină pleca într-un turneu în străinătate. La gară o conduceau colegele din trupa de balet şi bineînţeles Mircea Marin, care îi era doar prieten. La fereastra vagonului, când trenul se punea în mişcare, balerinele fragile, dar cu muşchi puternici datoraţi nenumăratelor ceasuri de exerciţii, l-au ridicat pe Mircea la înălţimea ferestrei, unde  prima balerină i-a şoptit: „Mircea, n-ai înţeles nimic!” Poveştile de dragoste de pe vremuri erau mult mai romantice decât cele din zilele noastre. 
Mircea Marin a cunoscut numeroşi scriitori, oameni politici, actori, între care şi Radu Beligan. Războiul l-a făcut să-şi întrerupă studiile. A plecat voluntar pe frontul de răsărit, ca să lupte pentru dezrobirea Bucovinei sale natale. După campania din 1941, când Bucovina şi Basarabia s-au întors în cuprinsul ţării, revenit în Bucureşti, şi-a terminat studiile de drept. S-a înrolat din nou voluntar, având gradul de locotenent şi a participat la bătăliile pentru Odessa, stepa Calmucă, retragerea de la Stalingrad şi a căzut prizonier la Cotul Donului. Era ofiţer de legătură între comandamentul armatei române şi comandamentul armatei germane. Făcut prizonier împreună cu statul major german, a avut mult de suferit pentru acest lucru. Anchetatorii N.K.V.D.-ului l-au trimis în cumplita închisoare moscovită Lubianka. A stat întemniţat şi a suportat o anchetă dură timp de un an întreg. Celula avea pereţii capitonaţi, ca să îi împiedice pe deţinuţi să se sinucidă izbindu-se cu capul de pereţi. Becul nu se stingea zi şi noapte. Un zgomot sinistru, ca de motor de avion, acoperea strigătele celor torturaţi. Între cei care îl anchetau era şi o evreică, comisar, care vorbea limba franceza. Disperat, Mircea Marin i-a cerut să-i aducă o carte, spunând că altfel înnebuneşte. A primit un volum cu piesele lui Racine, pe care în timp îl învăţase pe din afară. După lungi şi chinuitoare interogatorii, NKVD-iştii au constatat că nu au ce informaţii importante pentru ei să scoată de la locotenentul Mircea Marin, aşa că l-au ataşat unui convoi de prizonieri români trimişi în lagărele din Siberia. Trei zile, pe un ger cumplit, au mers în vagoane de marfă. Nu primeau mâncare şi nici apă. Lingeau capetele niturilor de fier ca să găsească puţină umezeală. O dată pe zi gardienii deschideau uşile şi răsuna sinistra întrebare: „Umeriat est?” (Morţi sunt?) Întotdeauna erau. Culeşi de pe duşumea, erau aruncaţi de gardieni pe rambleul căii ferate, unde se ridica o stivă de cadavre îngheţate. 
În lagăr viaţa era extrem de grea. Erau închişi germani, italieni, români. Germanii refuzau să iasă la muncile umilitoare şi primind o mâncare mizerabilă, o zeamă din coji de cartofi şi sfeclă, se stingeau pe capete. Românii ieşeau la muncă şi rezistau ceva mai bine. În lagăr veneau des lideri comunişti refugiaţi în Uniunea Sovietică, precum Ana Pauker, Vasile Luca, Constantin Tomcea, Constantin Pîrvulescu, care îi îndemnau pe prizonieri să se înscrie în diviziile de voluntari. Majoritatea ofiţerilor şi soldaţilor refuzau, deşi erau ameninţaţi că nu-şi vor mai vedea niciodată familia şi ţara, preferând să fugă. Era uşor pentru ei. Satele ruseşti erau depopulate de bărbaţii tineri plecaţi pe front sau ucişi în timpul luptelor. Românii, lucrând pe şantier, se împrieteneau cu tinere rusoaice văduve şi rămâneau  împreună. Exista o înţelegere tacită: obţineau acte şi se stabileau aici, lucrând pe diferite şantiere, unde îşi întemeiau noi familii. Mulţi români plânşi în ţară, unde li se făceau parastase, trăiau şi poate mai supravieţuiesc şi azi, prin fundul Siberiei. 
Se terminase războiul şi lagărele erau încă pline de prizonieri români, care au căpătat un regim mai uşor. Mâncarea era tot proastă, dar nici gardienii nu se hrăneau mai bine. România, ocupată de armata roşie, era comunizată. Rusia era ruinată de război, care pârjolise jumătate din ţară. În lagăr, prizonierii au primit dreptul să aibă activităţi culturale. Mircea Marin a alcătuit o formaţie de mandoline, instrument foarte popular la ruşi şi la sărbătorile lor prezentau programe artistice. Cu ocazia unei inspecţii venite de la Moscova, cu mari generali însoţiţi şi soţiile lor, comandantul lagărului le-a oferit acestora la final o masă festivă. Curgeau în valuri vodka şi romanţele cântate în rusă de Mircea Marin acompaniat de orechestra sa. Rusoaicele şi chiar generalii, sentimentali cum sunt ruşii la beţie, au început să plângă. Recepţia fiind un succes, comandantul s-a gândit că muzicanţii merită o recompensă. A doua zi, tot plutonul a fost scos în pas alergător şi însoţiţi de un sergent din corpul de pază, au ajuns în colhozul din apropiere. Într-o dumbravă, la umbră, aştepta culcat în iarbă un grup de tinere colhoznice. Sergentul le-a ordonat prizonierilor să-şi caute fiecare o parteneră. Cu mult haz, Mircea Marin povestea sfârşitul întâmplării: „Eu, mai tânăr, mai sfios, am rămas ultimul. Am nimerit o namilă vânjoasă care m-a cuprins cu braţele ei puternice. Am vrut să mă ridic şi să plec, dar nu mă slăbea deloc: Escho raz! Încă odată!” Şi mucalitul Mircea comenta: „De unde încă o dată, cu o feliuţă de pâine pe zi şi c-o zeamă chioară?!” Ca să guşti farmecul poveştii trebuia s-o auzi spusă de fostul avocat, care avea un har deosebit când evoca amintirile picante din viaţa domniei sale. 
Prizonierii au fost repatriaţi şi de la graniţă luaţi în primire de securitatea română. Au urmat anchete peste anchete. În sfârşit a primit dreptul să profeseze avocatura în Moldova, la Broşteni. Într-o excursie prin munţii Neamţului a cunoscut o tânără frumoasă, mică de statură, dar cu un caracter puternic. Obişnuit cu cuceriri uşoare, a fost contrariat că nu tânăra nu i-a acordat prea multă atenţie. S-a îndârjit şi povestea s-a încheiat printr-o căsătorie cu tânără atunci doctoriţă Marin, care i-a fost o tovarăşă apropiată şi un sprijin puternic toată viaţa.
Mircea a aderat la o mişcare de rezistenţă. Arestat din nou, a fost anchetat la Tecuci, păstrând amintiri cutremurătoare din perioada detenţiei. În celula lor din arest se afla un ţăran simplu, îmbrăcat în cămeşoiul pe care îl purta noaptea, când fusese ridicat din pat. Ţăran sărac, împovărat de o familie cu mulţi copii, fusese înscris pe lista rezistenţilor de către cumătrul său, învăţătorul din sat, fără să ştie precis despre ce e vorba. A fost bătut cumplit toată noaptea, deoarece nu putea să dea nicio lămurire. Dimineaţa, adus în celulă, s-a prăbuşit doborât de o hemoragie internă şi a murit pe loc. Mircea Marin  a rămas atunci oripilat de gestul celor care stăteau de luni de zile întemniţaţi, care înainte de a anunţa gardienii despre deces, au împărţit repede raţia de mâncare a celui mort,pentru a nu fi retrasă de paznici. A urmat o condamnare pe care a făcut-o la Gherla şi la Canal. În celula de la Gherla a stat cu marele istoric ieşean Alexandru Zub, arestat ca student pentru o manifestaţie naţionalistă la Putna. În celulă îşi omorau timpul cu prelegeri de filozofie, literatură, ştiinţe politice. Mircea Marin îşi alese ca temă romanul realist englez în secolul XIX. La Canal s-a împrietenit cu alt tânăr intelectual. Într-o seară, după ce au isprăvit munca istovitoare de cărat cu roaba pământul din albia canalului, a avut un moment de răgaz. Aşezat pe un dâmb, mângâiat de razele soarelui în apus, a început să cânte în franceză romanţa lui Edith Piaf – „La vie en rose”. Lângă el a început să lăcrimeze tânărul Alecu Paleologu, cu care avea să rămână bun prieten. 
Scăpat de închisori, unde a ajuns la numai câteva săptămâni după ce se căsătorise, a venit la Câmpina, unde soţia sa era cel mai bun medic internist al oraşului. Aici a profesat avocatura, frecventa lumea bună şi devenise un pătimaş jucător de poker şi de bridge. În casa doctorului Dinu Gheorghiu, în timpul partidelor, se mai spuneau şi bancuri politice. Era perioada celebrului Bulă. Colonelul Toma, şeful Securităţii, l-a avertizat că-i va scoate dinţii din gură dacă nu se potoleşte. Replica lui Mircea a venit prompt: „Nu mai aveţi ce să scoateţi; mi i-au scos alţii înaintea voastră!”
A trecut şi printr-un dur proces public, ţinut la Casa de Cultură a oraşului. Curajoasa doctoriţă a stat tot timpul lângă el, fără nicio frică. Au trecut şi prin aceste încercări şi au avut bucuria să trăiască prăbuşirea regimului împotriva căruia luptase toată viaţa. După revoluţie, n-a aderat la niciun partid, fiind decepţionat de cursul neocomunist luat de politica acelor vremuri. Primise paşaport şi anual îşi vizita prietenii din Franţa, Elveţia, Germania, refuzând însă să rămână acolo. Venea încărcat de cărţi şi de pachete cu haine elegante. Era îmbrăcat întotdeauna ca după ultimul jurnal de modă. De la cravată la şosete, toate îmbrăcămintea era asortată la culoare. Bărbat distins, cu o vervă cuceritoare, îşi făcuse un cerc de prieteni cu care se întâlnea la barul Hotelului Muntenia. Era răsfăţat de personal, iar frumoasa ospătăriţă Crenguţa îi făcea mereu rost de un pachet de Kent şi de un coniac bun. Avea mulţi prieteni, unii mult mai tineri decât el, cărora cu generozitate le dăruia mereu cărţi şi reviste pe care le primea regulat din Franţa. 
„Copacii mor în picioare” spune o vorbă mai veche. Aşa s-a întâmplat şi acest acest falnic stejar din Bucovina, pe care bolile bătrâneţii nu l-au iertat. Mircea Marin a murit aproape nonagenar, rămânând veşnic în amintirea prietenilor apropiaţi, care îi purtau nu doar un mare respect, ci chiar o adevărată veneraţie, pentru calităţile sale şi pentru viaţa excepţională pe care a avut-o.  
Alin CIUPALĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare