E-adevărat!, la 4 Noembrie 2018, la Chişinău, inima lui Tudor Macari a trecut să bată în ceruri – pe care numai el a ştiut să le zugrăvească atât de dramatic – şi în inimile noastre. L-a adus pentru prima oară în ţară, Tabăra internaţională de pictură şi sculptură „Nicolae Grigorescu” de la Câmpina, ce a avut loc între 4 şi 24 August 1991, la care invitasem 33 de pictori din Basarabia, selectaţi într’un film documentar de cineastul Nicolae Cabel. Tudor a venit – îl văd ostenit de drum la intrarea în Castelul „Iulia Hasdeu” – după ce confraţii săi se întorseseră la Chişinău. „– Tudor Macari, de la Chişinău ! Sunt giuvaer.” La exposiţia personală Imagini din Orhei, de la Museul Literaturii Române din Bucureşti, vernisată de criticul de artă Virgil Mocanu, care ţinea de ani buni cronica de specialitate din „România literară”, acesta, uimit şi copleşit de monumentalitatea cerurilor lui Tudor, l-a îndemnat: „Transpune-le, domnule, în ulei, şi vei fi mai celebru decât Aivazovski cu marinele lui !”.
N’a făcut’o. Cred că din aceea că, pictura în ulei, la calitatea pe care ar fi putut el să o facă, era foarte costisitoare. Iar Tudor Macari n’a avut atâţi bani. Deşi era – şi a şi fost, până în ultima clipă – Profesor la Facultatea de Arte Plastice a Universităţii din Chişinău, care l-a şi omagiat, dealtfel, trupul său fiind depus şi slujba religioasă de adio având loc în capela Facultăţii, şi era unul din marii pictori români în viaţă, ajungând, în ultimii ani, chiar pe locul dintâi; dintre aceştia, şi nu numai. Şi, deşi picta Dumnezeeşte. Să fi fost această limitare a banilor din aceea că Tudor era de o modestie pe măsura talentului său, iar prezenţa lui fizică părea mai mult a fi umbra lui, decât el însuşi? Că el însuşi părea să spună, că nici Dumnezeu nu se vede? Nu ştiu. Că eu însumi nu am atâţia bani, pentru câte aş vrea şi aş putea să fac. (Fiindcă tot vorbeam de modestie.)
A ţinut să aibă cetăţenia română şi şi-a făcut mutaţia în apartamentul părinţilor mei, Victoria şi Teodor Onea, de pe strada Sondei de la Câmpina. Numai el ştie de ce a durat atât de mult, s’o obţină.
În ultimele două decenii, majoritatea timpului vacanţelor de vară le-a petrecut, pictând, în Prahova, fie în taberele de pictură, ale aşezămintelor locale sau particulare, fie la prieteni, mai ales pe Valea Doftanei. Aşa că, peisajele de aici, ca şi la Nicolae Grigorescu, au fost unele dintre sursele sale principale de plain air. Din patriotism local, ar fi frumos să fie identificate.
Şi pentru că lacrimile noastre le lăsăm cerurilor care or să’l plângă veşnic (şi acum, cerul de la Ploeşti, mahmur, auzind numele lui Tudor, a luminat o rază de soare, apoi şi-a întins tristeţea iar), iar Tudor Macari să nu plece fără să nu mai pună în zidirea neamului românesc ceea ce el a dorit cu firească ardoare, să ne propunem, fiecare în parte, şi toţi laolaltă, să cerem celor care ne represintă: acordarea cetăţeniei româneşti tuturor moldovenilor din Basarabia şi Bucovina, fără obligativitatea unui domiciliu în spaţiul actualei Românii; înlesnirea legăturilor telefonice între locuitorii actualei Românii şi aceia ai Basarabiei, astfel încât aceste legături să fie nu numai similare cu acelea pe care le avem în Uniunea Europeană şi America, dar identice cu convorbirile interne; preoţii ortodocşi din întreaga Moldovă să depună jurămîntul faţă de Partriarhia Română, şi nu faţă de Patriarhia de la Moscova, cum, din păcate, o fac acum în marea lor majoritate ! Dumnezeu te-a luat în inima lui, dragă Tudore!
Octavian ONEA
