REALITĂȚI BIZARE. Ce facem cu memoria comunismului?

Din păcate, procesul inițiat de fostul președinte Băsescu s-a limitat la condamnarea oficială a comunismului în Parlament, în mijlocul unui tămbălău care va rămane, fără îndoială, în istoria parlamentarsimului valah și la redactarea unui extraordinar Raport al Comisiei de Investigare a Crimelor Comunismului, prezidată de profesorul Vladimir Tismăneanu. Au mai fost livrate niște vagoane cu documente ale Securității spre arhiva CNSAS care au produs mari suprize și cam atat. Ne-am luat cu altele, tipic românesc. În spațiul public a mai aparut inițiativa de a realiza un Muzeu al Comunsimului românesc dar, tipic balcanic, nu s-a facut nimic. Ana Blandiana avea și nu avea dreptate când spunea că nu avem nevoie de un nou muzeu pentru că-l avem pe cel de la Sighet. Mai repede va apărea Muzeul de Istorie al Evreilor din România și al Holocaustului care deja are sediu pe Calea Victoriei și care ar trebui să-și deschidă porțile în vreo doi ani. Remarcabil.

În primăvara acestui an am vizitat Timișoara. Încă înainte de a ajunge în oraș am studiat cam ce aș putea vizita în cele câteva ore pe care le aveam la dispoziție. Am fost intrigat de existența unui muzeu dedicat consumului în comunism, dar dacă nici în Timișoara nu ar exista așa ceva, atunci unde?

Câteva muzee din centru erau închise, clădirile în care se aflau fiind în plin proces de renovare așa că, după ce am sorbit o cafea într-una din simpaticele terase amplasate pe cheiul Begăi, pe niște pontoane dezafectate, mi-am spus: „Fie ce-o fi, poate să plouă, trebuie să ajung și la acest obiectiv”. Care era marcat și pe harta turistică a orașului, pe care mi-o însușisem rapid de la recepția hotelului în care am stat. Și care mi-a permis să mă plimb într-o călduroasă după-masă de duminică în centrul vechi al orașului care, spre suprinderea mea, este format din două piețe vechi care comunică una cu altă prin niște străduțe. Mi-am zis: „câte orașe nu ar fi bucuroase măcar cu o piață veche, central-europeană și uite că timișorenii au două! Era absolut firesc ca Revoluția să pornească de aici! Scânteia nu putea pornidin centrul unui oraș stalinist de blocuri”. Am căutat în aplicația telefonului ultra-smart, mai smart decât omul, muzeul cu princina. Nu era departe, eram la numai 800 de metri de el. O nimica toată. Dar eram pe jos. Aplicațiile astea au prostul obicei să considere că orice om normal la cap conduce o mașină. În cinci minute sunteți acolo! Da’de unde! Am avut nevoie de mai bine de o jumătate de oră. 

Impropriul muzeu este constituit, de fapt, din trei camere la subsolul unui bar cu terasă în curte, unde adolescenți timișoreni sorbeau liniștiți cafele, camere impregante cu miros de greu, de mucegai, în care sunt literalmente îngrămădite sute, dacă nu mii, de obiecte produse de economia RSR. Pentru noi, generația decrețeilor, cele mai multe sunt super-cunoscute, am trăit cu și pentru ele, de la bibelouri imemoriale, radiouri pe lămpi, celebrul Pegas feminin (cu care trebuia să mă mulțumesc când eram mic, spre deliciul colegilor de generație, care nu uitau să-mi reamintească faptul că pedalam o biclă de fete cu care nu aveam cum să mă țin după ei), televizoare alb-negru Diamant, la care prindeam bulgarii, până la sticle mitice de Pepsi, de sirop, pușculițe de plastic, în formă de pește sub-marin, zeci de sifoane și fanioane, telefoane adevărate, Imobile (și eu mai păstram un exemplar, până când fiica mea l-a considerat vintage, mi l-a confiscat, vopsit și decorat fashion). Tot ce vrei și ce nu vrei, din inițiativa și pasiunea a doi fondatori, probabil patronii barului. Bravo lor, au un tezaur memorial. Tânărul rocker care mi-a aprins lumina m-a îndemnat fără complexe: „Puteți fotografia și pipăi în voie! Iar la final, avem o cutie în care puteți dona pentru muzeu cât doriți dumneavoastră.” Ceea ce am și făcut la final, îndesând două hârtii de zece lei. Știind că românul, atunci când i se oferă această posibilitate anonimă, face pe zgârcitul. Nu te vede nimeni decât Dumnezeu!

Din punctul meu de vedere, un mic muzeu ar trebuie să existe în fiecare oraș din țară. Hai, nu în fiecare comună (cu toate că marea majoritate au suferit în urma colectivizării, dramele țăranului român sunt cu nemiluita), dar în toate municipiile. Sau dacă orașele respective au un muzeu de istorie locală, o secțiune ar trebuie dedicată în mod obligatoriu perioadei comuniste. De ce? Pentru că toate orașele din România au fost afectate de comunism. La fel precum toți oamenii, majoritatea românilor, care au trăit ani buni, decenii chiar, în comunism. Nu știu câți s-au născut după 1990, dar nu cred că ei formează majoritatea acestui popor acum, mai ales punând la socoteală prăbușirea ratei natalității. Dar chiar și tinerii și copiii ar trebui să fie condusi pe drumul memoriei. Cu frumușelul, nu obligați. Prin existența acestor mici muzee s-ar putea produce acest fenomen. Nu oferind date seci, ci prin intermediul fotografiilor, obiectelor produse în și de regimul comunist, înregistrărilor audio. Un muzeu dinamic și nu o acumulare de obiecte. În plus, nu este prea târziu pentru a salva aceste obiecte aparent banale, chiar dacă marea lor majoritate a ajuns de mult timp în gropile de gunoi sau au fost topite/ reciclate. Dar dacă ar exista măcar câteva zeci de donatori, tot s-ar putea strânge material pentru a umple trei-patru camere. Eu deja am recuperat o sticlă de lapte de 5 lei. Una mitică, pentru care se stătea de la 12 noaptea, pe care un amic se pregătea să o arunce. Dar nu am mai putut salva casetele lui VHS care în ultimii ani de regim comunist, ani crunți (incredibil cum i-am supraviețuit) reprezentau fereastra prin care priveam în afara lagărului RSR. A avea video era împlinirea supremă. Se dă video pe scară?