După articolul din ediţia trecută a publicaţiei noastre, în care prezentam motivele care au stat la baza demisiei medicului Minerva Stanciu, de la Secţia de Pediatrie a Spitalului Municipal, la redacţie au sosit numeroase scrisori şi mesaje de susţinere a Minervei Stanciu. În aceste condiţii, am socotit firesc să publicăm o parte a acestor scrisori, în speranţa că punctele de vedere ale părinţilor pacienţilor doctorului Minerva Stanciu vor ajunge şi la cei care sunt în drept să ia decizii în acest delicat caz. Reamintim că Minerva Stanciu a fost sancţionată de conducerea Spitalului Municipal pentru că a adus la cunoştinţa mass-media problemele destul de grave cu care se confruntă Cabinetul de Pediatrie şi medicii acestuia, probleme semnalate de nenumărate ori administraţiei spitalului. Măsuri s-au luat abia după apariţia în presă a problemelor respective.
Daniela Prodan
„Acum vreo doi ani, am aflat că d-na dr. Sumbasacu şi-a dat demisia de la Spitalul Municipal Câmpina. Mi-a părut rău pentru că, după ce am născut, d-na dr. Mihaela Sumbasacu mi-a diagnosticat corect şi în timp util copilul şi a luat decizia cea mai bună: transferul la Bucureşti pentru o operaţie urgentă. „Aţi ajuns la timp”, mi-au spus medicii de la Spitalul „Marie Curie”. La numai două zile micuţul a fost operat de hernie diafragmatică. Când am aflat de demisia ei, mi-am spus sincer că este o mare pierdere pentru spital… şi atât… pentru că pentru mine făcuse ceea ce trebuia. Mai târziu, când copilul avea câţiva ani şi ştia să vorbească, în momentul în care am întâlnit-o, i-am zis: „Spune-i d-nei doctor că te cheamă Prodan şi că eşti copilul cu hernia diafragmatică”. Înainte să apuce copilul să spune ceva, d-na doctor mi-a răspuns: „Ştiu. După ce v-am trimis la Bucureşti am ţinut legătura cu spitalul şi m-am interesat de starea micuţului”. Am rămas impresionată… Mi se părea peste limitele normalului atât interes pentru actul medical.Acum, am citit un articol în ziarul „Oglinda” referitor la demisia d-nei dr. Minerva Stanciu. Nu pot să nu-mi exprim indignarea: „De ce oamenii buni pleacă?” Indignare? E puţin sus… Disperare ar fi cuvântul mai aproape de ceea ce simt.După ce am ieşit cu copilul din spital de la Bucureşti (avea deja patru luni) şi cu un diagnostic grav, cineva – nu ştiu cine, dar pentru care mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate – mi-a recomandat să stau de vorbă cu dr. Minerva Stanciu. Pot să spun, fără să greşesc cu nimic, că din clipa în care mi-a luat copilul în evidenţă şi îngrijire, acesta s-a născut pentru a doua oară – sau chiar a treia oară, dacă ţin cont de toate operaţiile la care a fost supus. Mi-a fost teamă pentru diagnosticul cu care am ieşit din spital de la Bucureşti, pentru că nu credeam că avem în zonă oameni specializaţi şi în această boală mai rară (altfel, eram nevoită să merg lunar la Bucureşti). Dar… surpriză! Cunoştinţele medicale, interesul medical, afecţiunea d-nei dr. Minerva Stanciu generează rezultate uimitoare: în peste patru ani, tratamentul ambulatoriu a făcut minuni, n-a fost necesară nici o internare. Boala a fost ţinută pe loc. Credeţi-mă, ştiu ce spun, cunosc foarte bine cum se manifesta boala copilului meu, chiar dacă este vorba despre o boală rară. Am stat de vorbă cu mai multe mămici din ţară şi m-am bucurat să aflu că medicaţia primită era de ultimă oră, la fel cu ce se întâmplă în străinătate.Medicul Minerva Stanciu nu mi-a vorbit niciodată rece, distantă, deşi poate avea motive: după o noapte de gardă sau după o zi plină ori într-o zi de sărbătoare ce ar trebui petrecută în afara spitalului – Paşte, Crăciun, An Nou. Întotdeauna a procedat aşa cum ar trebui să procedeze toţi medicii: glasul cald, bunăvoinţa şi înţelegerea, explicaţiile detaliate şi pe înţelesul oricui au făcut ca suferinţa prin care trece un părinte atunci când copilul său e bolnav să fie mai uşor de suportat.Treceam într-o duminică cu copilul prin faţa spitalului şi mi-a spus: „Aş vrea să nu mai vin niciodată la spital”. Inima mi s-a făcut mică de tot la auzul vorbelor copilului şi la gândul că peste câteva zile chiar trebuia să mergem la doctor. Am încercat să explic, pe înţelesul unui copil de aproape cinci ani, că nimănui nu-i place să vină la spital, dar că trebuie. Şi am adăugat: „N-ai vrea să mergem la d-na dr. Stanciu să te consulte şi să stai de vorbă cu dânsa?” „Ba da, dar nu vreau la spital”, mi-a răspuns. Şi atunci am înţeles că spaima copilului era legată de clădire, de instituţie şi nicidecum de d-na doctor pe care o câştigase de prietenă.N-aş vrea să intru în dispută cu oamenii din conducerea spitalului, nu cunosc motivele pentru care a fost sancţionată – decât cele prezentate în articolul din ziar – dar ştiu cu certitudine un lucru: eu şi alte zeci de mămici, poate chiar sute, şi copiii noştri vom suferi enorm dacă d-na dr. Minerva Stanciu va pleca de la spital. Ne întrebăm mereu „De ce?”, „De ce oamenii buni pleacă?”; „De ce nu luăm atitudine?” Dar, nu facem nimic… Din comoditate sau din neştiinţă. Eu, una, chiar nu ştiu ce să fac… Îmi ascultă cineva nemulţumirea? Analizează cineva demisia d-nei dr. Stanciu şi urmările ei? Poate conducerea spitalului să treacă peste mândrie şi orgoliu şi să nu-i accepte demisia? Nu ştiu… Ştiu doar ce simt: un mare gol! Aş vrea să strig în gura mare că se face o nedreptate, dar asta nu e o soluţie… Ştiu doar că tot ceea ce am pus pe hârtie este real şi că-mi doresc ca aceste rânduri să impresioneze câtuşi de puţin pe cineva. În special, pe cine trebuie… Numele meu este Daniela Prodan, iar diagnosticul copilului meu este trecut în fişa medicală – cei care sunt în drept să-l afle pot verifica fişa medicală. Am beneficiat de un tratament foarte bun din partea d-nei dr. Minerva Stanciu şi mă rog ca lucrurile să aibă un final fericit.”
Cornelia Petre
„Am citit ziarul „Oglinda” şi am aflat despre sancţionarea d-nei doctor Stanciu, ceea ce a generat şi demisia sa. Ceea ce a spus dânsa este întrutotul adevărat. Pentru copilul meu şi pentru mulţi alţi copii a făcut multe şi şi-a dat interesul. Îmi pare rău de demisia dânsei, pentru că este un medic competent. Nu ştiu dacă se mai poate face ceva şi dacă o poate întoarce cineva… E mare păcat!”
„Acum vreo doi ani, am aflat că d-na dr. Sumbasacu şi-a dat demisia de la Spitalul Municipal Câmpina. Mi-a părut rău pentru că, după ce am născut, d-na dr. Mihaela Sumbasacu mi-a diagnosticat corect şi în timp util copilul şi a luat decizia cea mai bună: transferul la Bucureşti pentru o operaţie urgentă. „Aţi ajuns la timp”, mi-au spus medicii de la Spitalul „Marie Curie”. La numai două zile micuţul a fost operat de hernie diafragmatică. Când am aflat de demisia ei, mi-am spus sincer că este o mare pierdere pentru spital… şi atât… pentru că pentru mine făcuse ceea ce trebuia. Mai târziu, când copilul avea câţiva ani şi ştia să vorbească, în momentul în care am întâlnit-o, i-am zis: „Spune-i d-nei doctor că te cheamă Prodan şi că eşti copilul cu hernia diafragmatică”. Înainte să apuce copilul să spune ceva, d-na doctor mi-a răspuns: „Ştiu. După ce v-am trimis la Bucureşti am ţinut legătura cu spitalul şi m-am interesat de starea micuţului”. Am rămas impresionată… Mi se părea peste limitele normalului atât interes pentru actul medical.Acum, am citit un articol în ziarul „Oglinda” referitor la demisia d-nei dr. Minerva Stanciu. Nu pot să nu-mi exprim indignarea: „De ce oamenii buni pleacă?” Indignare? E puţin sus… Disperare ar fi cuvântul mai aproape de ceea ce simt.După ce am ieşit cu copilul din spital de la Bucureşti (avea deja patru luni) şi cu un diagnostic grav, cineva – nu ştiu cine, dar pentru care mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate – mi-a recomandat să stau de vorbă cu dr. Minerva Stanciu. Pot să spun, fără să greşesc cu nimic, că din clipa în care mi-a luat copilul în evidenţă şi îngrijire, acesta s-a născut pentru a doua oară – sau chiar a treia oară, dacă ţin cont de toate operaţiile la care a fost supus. Mi-a fost teamă pentru diagnosticul cu care am ieşit din spital de la Bucureşti, pentru că nu credeam că avem în zonă oameni specializaţi şi în această boală mai rară (altfel, eram nevoită să merg lunar la Bucureşti). Dar… surpriză! Cunoştinţele medicale, interesul medical, afecţiunea d-nei dr. Minerva Stanciu generează rezultate uimitoare: în peste patru ani, tratamentul ambulatoriu a făcut minuni, n-a fost necesară nici o internare. Boala a fost ţinută pe loc. Credeţi-mă, ştiu ce spun, cunosc foarte bine cum se manifesta boala copilului meu, chiar dacă este vorba despre o boală rară. Am stat de vorbă cu mai multe mămici din ţară şi m-am bucurat să aflu că medicaţia primită era de ultimă oră, la fel cu ce se întâmplă în străinătate.Medicul Minerva Stanciu nu mi-a vorbit niciodată rece, distantă, deşi poate avea motive: după o noapte de gardă sau după o zi plină ori într-o zi de sărbătoare ce ar trebui petrecută în afara spitalului – Paşte, Crăciun, An Nou. Întotdeauna a procedat aşa cum ar trebui să procedeze toţi medicii: glasul cald, bunăvoinţa şi înţelegerea, explicaţiile detaliate şi pe înţelesul oricui au făcut ca suferinţa prin care trece un părinte atunci când copilul său e bolnav să fie mai uşor de suportat.Treceam într-o duminică cu copilul prin faţa spitalului şi mi-a spus: „Aş vrea să nu mai vin niciodată la spital”. Inima mi s-a făcut mică de tot la auzul vorbelor copilului şi la gândul că peste câteva zile chiar trebuia să mergem la doctor. Am încercat să explic, pe înţelesul unui copil de aproape cinci ani, că nimănui nu-i place să vină la spital, dar că trebuie. Şi am adăugat: „N-ai vrea să mergem la d-na dr. Stanciu să te consulte şi să stai de vorbă cu dânsa?” „Ba da, dar nu vreau la spital”, mi-a răspuns. Şi atunci am înţeles că spaima copilului era legată de clădire, de instituţie şi nicidecum de d-na doctor pe care o câştigase de prietenă.N-aş vrea să intru în dispută cu oamenii din conducerea spitalului, nu cunosc motivele pentru care a fost sancţionată – decât cele prezentate în articolul din ziar – dar ştiu cu certitudine un lucru: eu şi alte zeci de mămici, poate chiar sute, şi copiii noştri vom suferi enorm dacă d-na dr. Minerva Stanciu va pleca de la spital. Ne întrebăm mereu „De ce?”, „De ce oamenii buni pleacă?”; „De ce nu luăm atitudine?” Dar, nu facem nimic… Din comoditate sau din neştiinţă. Eu, una, chiar nu ştiu ce să fac… Îmi ascultă cineva nemulţumirea? Analizează cineva demisia d-nei dr. Stanciu şi urmările ei? Poate conducerea spitalului să treacă peste mândrie şi orgoliu şi să nu-i accepte demisia? Nu ştiu… Ştiu doar ce simt: un mare gol! Aş vrea să strig în gura mare că se face o nedreptate, dar asta nu e o soluţie… Ştiu doar că tot ceea ce am pus pe hârtie este real şi că-mi doresc ca aceste rânduri să impresioneze câtuşi de puţin pe cineva. În special, pe cine trebuie… Numele meu este Daniela Prodan, iar diagnosticul copilului meu este trecut în fişa medicală – cei care sunt în drept să-l afle pot verifica fişa medicală. Am beneficiat de un tratament foarte bun din partea d-nei dr. Minerva Stanciu şi mă rog ca lucrurile să aibă un final fericit.”
Cornelia Petre
„Am citit ziarul „Oglinda” şi am aflat despre sancţionarea d-nei doctor Stanciu, ceea ce a generat şi demisia sa. Ceea ce a spus dânsa este întrutotul adevărat. Pentru copilul meu şi pentru mulţi alţi copii a făcut multe şi şi-a dat interesul. Îmi pare rău de demisia dânsei, pentru că este un medic competent. Nu ştiu dacă se mai poate face ceva şi dacă o poate întoarce cineva… E mare păcat!”
Pentru că acestea nu sunt singurele mesaje sosite pe adresa redacţiei în sprijinul dr. Minerva Stanciu, vom reveni şi în ediţia viitoare cu prezentarea altor scrisori, dar şi cu un punct de vedere al dr. Minerva Stanciu privind aceste reacţii şi întreaga poveste.
