Rânduri transcrise din (i)realitatea imediată (15)

Duminică. Dimineaţă. Trec într-o „curte interioară” centrală, prin dreptul a două habe de gunoi deschise, aşezate de ani între două uşi de acces, din care una la cel mult un pas, doi, este cea de la bucătăria unui local – terasă. Câini, pisici, şoareci, resturi de tot felul, împrăştiate pe jos ori atârnând de marginile metalice ale celor două recipiente. Un perete de clădire murdar, brăzdat de tot felul de urme lăsate în tencuială. În jur, apartamente. Evident, locul nu este şi nu poate fi amenajat în acest sens, dar cineva a hotărât întocmai, astfel că…
În jur, oameni… Şi maşini, multe maşini, parcate până în buza habelor.
Clopotele unei biserici cheamă la slujbă… Limpede şi curat, sunetul lor împrospătează aerul curat.
Din balconul unui apartament, cineva (se vede „îndemânatic”, totuşi) aruncă, legat într-o pungă de plastic, gunoiul care cade într-una din habe.
Un cerşetor… Vine din când în când, căutând în gunoi. Pe una din mâinile tremurând poartă o traistă atât de murdară, că pânza groasă nu mai are acum nicio culoare. Tremură sprijinit într-un baston soios.
Fizic, tot aspectul său pare a-i fi pierdut chipul.
Tocmai se îndepărtează de lângă una din cele două habe cu o bucată de pâine în mână. O priveşte. Dă să o bage în traistă, tocmai în momentul în care privirea îi cade pe cei câţiva porumbei care ciugulesc ceva mai încolo… Îi priveşte. Îi cheamă. Şi cu mâinile tremurânde sfarâmă colţul uscat de pâine, căzând în firimituri mărunte la picioarele lui.
Unul câte unul, porumbeii se strâng în jurul său. Ciugulesc fărâmele de pâine căzute pe cimentul degradat şi murdar al pavajului.
Îi caut faţa, dar nu i-o pot vedea. Priveşte prea în jos. Abia păşind, când termină, se îndreaptă spre zidul rece şi murdar. Dă drumul cu zgomot bastonului, aşezându-se jos, rezemat de faţa peretelui. Porumbeii se rotesc în grabă, ciugulind încă. Îi priveşte… Este momentul în care pot să îi văd faţa, îndreptată acum spre ei şi îmi pare că zăresc pe ea o lumină a satisfacerii sufleteşti, dar foarte bine ar fi putut să fie doar efectul optic al soarelui care, ieşit printre blocuri, îi strecoară pe faţă, tocmai în acel moment, lumina sa.
În aer, tremură încă spart în cristale, sunetul clopotelor unei biserici chemând…, în timp ce în jur, grăbiţi în treburile lor cotidiene trec, indiferenţi, oameni.
Porumbeii ciugulesc încă, atunci când… o maşină venită în grabă parchează tocmai pe locul în care se mai zăresc ultimele resturi de pâine. Speriaţi, porumbeii se ridică în aer, aşezându-se pe streaşina zidului clădirii.
Din luxoasa limuzină coboară doi tipi. Veseli, bine îmbrăcaţi, gesticulând satisfăcuţi, se îndreaptă spre piaţă. Gunoaiele în care şi-au lăsat maşina nu îi deranjează câtuşi de puţin.  La fel, porumbeii… şi cu atât mai puţin, cerşetorul. Venind aici, evitau să plătească astfel,  încă o dată, ăi amărâţi de doi lei pentru parcarea care aştepta goală, peste drum.