„Pact al conversaţiei” *)

Moto: „Critica începe cu creaţia”. (G. Călinescu)

Personalitate marcantă a municipalităţii câmpinene, criticul şi istoricul literar, prof. dr. Constantin Trandafir, ne-a oferit, recent, ultimul său volum, Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă.
Cartea, „mult dragă” autorului, conţine o selecţie de texte, articole, eseuri şi comentarii critice, având la bază asigurarea unui „pact al conversaţiei” cu scriitorii (prin pretextul rememorării) şi  cu opera lor (direct sau cu opinii despre ei).
Criticul literar, cunoscut prin cărţile sale (peste 20), a structurat noua sa lucrare în trei secţiuni: „Crochiuri reverenţioase”, „Texte şi pretexte” şi „Teme vechi şi noi”. În acceptarea d-lui. Trandafir, „Crochiurile (…) îşi asumă un aer «ocazional», combinate cu principiul critic al admiraţiei (…), fiind luată în seamă şi aplicarea ludică”. Acestea abordează o problematică vastă, complexă, cronologică, respirând un sentiment viu al trecutului şi, în general, dezaprobând opinia „iluziilor literare române”. Dintre ele selectăm: „Dosoftei, mitropolitul stihuitor”, „Miron Costin, logofătul umanist”, „Ion Neculce, mai aproape de el şi de noi”, „Vasile Cârlova, începător pururi adolescent”, „Întemeietorul Alecsandri”, precum şi alte mari personalităţi, cu trăsăturile lor esenţiale (Alecu Russo – discret, modest, cu un scris contradictoriu între spirit critic şi melancolic, paseism şi iluminism, tradiţie şi înnoire, lirism şi ironie; Costache Negruzzi – temperat, ingenios, critic; Nicolae Filimon – puternic, mâncăcios, rumen, sprinten, dur, culmea, a murit la 46 de ani, de tuberculoză).
Secţiunea a doua a cărţii este guvernată de „dialogul rodnic purtat în bibliotecă sau în jurul mesei rotunde”: „Grigore Ureche şi Miron Costin la judecata structuralismului” (în care, „pe scurt spus, tiparul narativ al lui Grigore Ureche este «primitiv», genuin, adică izvorând dintr-o involuntară expresivitate, în timp ce la Miron Costin prevalează creaţia voluntară, tiparul modern, apropierea de normele literaturii deliberate”).
Remarcabile sunt, de asemenea, „dialogurile” dintre scriitorii înşişi (Caragiale şi Hadeu, Eminescu şi Caragiale, Eugen Ionescu şi Mihail Sebastian, Nicolae Manolescu şi Paul Zarifopol ş.a.), aşezarea lor faţă în faţă pe acelaşi subiect şi confruntarea nemijlocită a criticului cu unii autori.
În ultima secţiune a volumului, criticul literar C. Trandafir adună teme vechi şi noi, supraintitulate „Colocviu”, la care au participat diferiţi autori în paginile Revistei Noi: „Reiterare: Europa, notre amour”; „Tradiţie, şi azi?”; „Delicate lucruri vechi”; „Literatura n-are gen”; „Scurtă poveste despre basm” etc.
Necruţător cu nonvalorile, în articolul „Veleitari şi grafomani”, criticul punctează: „Veleitarii sunt în cea mai mare parte grafomani, scriu după «metoda» producerii clăbucilor de săpun, vorba lui Arghezi, sau ca şi când ar fi uitat robinetul deschis” ori „Papirofagii produc pe bandă rulantă, mult şi prost”.
O excelentă carte, de mare rafinament intelectual, merită studiată (şi nu „răsfoită” sau „puţin citită” – v. semnalarea lui Emile Faguet, p. 277), pe care o recomandăm iubitorilor de literatură autentică.

*) Constantin Trandafir, Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2010, 349 p.

    Theodor MARINESCU