Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) – victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare – au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”*, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.
24 februarie 2012. Contemporanul Mîşkin. Întrunire de seară cu Vigu, aghiotantul Dănilă, Mirică, Eugeniu -directorul de apă plată și „inspectorul” Bolcan, ultimii doi lefegii în serviciul primului. Discuții libere pe teme politice și electorale. Printre subiecte și sarcina mea de partid (n-am reușit să scap de corvoada ideologico-propagandistă), un portofoliu de lozinci pentru promovarea candidatului la Primărie. Întâmplarea a făcut ca, în timpul „dezbaterilor”, să apară Prinţulidiot şi consoarta lui, o familie de aristo(n)craţi locali, născuți pe domeniile din Pietriceaua de Brebu, Prahova. Cuplul, în amiciţie mare cu Vigu, mai mult ea decât el, are obiceiul să-și petreacă serile în oraș, cu prietenii, la câte-un şpriţ de vară. Deja afumat şi aproape spiritual, omul s-a oferit să-şi dea cu părerea asupra textelor mele care, rând pe rând, i se păreau interesante, dar totuşi fără lipici. N-aveam chef de seminarii bahico-publicitare, aşa că am tăcut o vreme, din politeţe, să văd ce-i fată mintea. „Libertatea de a fi lichea!” – zise dintr-o suflare aristo(n)cratul, roşind, rânjind, albind, ca o petunie cănită şi apoi decolorată! „Ăsta e sloganul cel mai potrivit!”, continuă mamelucul plin de autorespect. Se referea la Vigu care, vânăt la faţă de nervi, îşi citea mesajele de pe telefonul mobil. În trei minute am părăsit locaţia, amuzat teribil de remarcile contemporanului Mîşkin, întruchiparea perfectă a originalului din romanul lui Dostoievski, la fel de credul, „spiritual” şi ofticat de gelozie.
25 februarie 2012. Vânzare, dar să ştim şi noi! Ştire bombă, sosită pe firul scurt, din fieful conducerii centrale a PNL. S-a iscat un adevărat scandal în alianţă pe tema candidaturilor din Prahova. Antonescu nici nu vrea să audă de varianta cu PSD-ul la Câmpina. În plus, se pare că liderul liberal este foc şi pară, pentru că ar fi auzit de o negociere pe plan local cu Ixulescu cu privire la cedarea candidaturii liberale. Suspiciunile îl vizează pe Vigu. Îi cer explicaţii împricinatului şi aflu că toată povestea este o încercare de discreditare şi că va face tot posibilul să-şi câştige numirea. Părea tare hotărât, mai hotărât ca niciodată! Cred că adevărul este la mijloc. Sunt sigur că Vigu a încercat să obţină sprijinul lui Ixulescu, n-a reuşit, iar „aliaţii” au transmis la Bucureşti o variantă mincinoasă, favorabilă lor. S-au bazat, probabil, pe firea nestăpânită a lui Antonescu, care ar fi putut să-l scoată din joc pe al nostru. Exact ceea ce îşi doresc pesediştii. Am vorbit şi cu alţi colegi pe tema asta şi nu le place situaţia. Se simt folosiţi şi nu se împacă cu gândul că Vigu îşi permite să cumpere sau să vândă, în numele organizaţiei, fără să consulte pe nimeni. În principiu le împărtăşesc nemulţumirea. Partidul nu trebuie să redevină un SRL, aşa cum, din păcate, s-a întâmplat cu liberalismul local în ultimii 15 ani.
Ne întâlnim din ce în ce mai des să punem campania la cale. Suntem în continuare nefiresc de puţini. Azi am prezentat colegilor două variante de propagandă. Una dintre ele a fost adoptată de toţi cei prezenţi şi mai ales de Vigu. În esenţă, este vorba de întâlniri, la cină, cu electoratul. Am explicat şi mecanismele care pot pune în mişcare o astfel de morişcă „ideologică”. Nu sunt mândru că am găsit această metodă de a-i scoate pe oameni din casă, dar am convingerea că va funcţiona. Altfel, nu văd cum putem încrucişa săbiile cu încrengătura ixuleştilor. Aghiotantul Dănilă, ofticat probabil că n-a găsit el soluţia, mi-a şi găsit o poreclă: Beria, după şeful propagandei lui Stalin. Nu-i cunosc biografia lui Beria (ocazie să mă documentez), dar ceva din Stalin regăsesc la Vigu.
Au început să apară problemele de imagine. Se bârfeşte mult în oraş pe seama lui Vigu. Folclorul va fi greu de estompat, mai cu seamă că adversarii au o reţea de zvoneri şi răspândaci foarte bine pusă la punct. Ştiu bine că există oameni plătiţi să pună rahat pe clanţă. Regretabil că există rahatul şi „voluntari” care să-l împrăştie.
26 februarie 2012. Un fripturist și un târâie brâu! Întâlnire cu madam Corina, o veche combatantă liberală din aripa Câmpeanu, născută la Câmpina, trăită la Bucureşti şi multă vreme plecată cu misiuni speciale prin străinătățuri. Colega noastră, Dupulina, crede că C. ne poate ajuta să refacem legătura cu nucleul dur al liberalilor, dispăruţi din organizaţie în ultimii ani de rătăcire ai partidului. Femeia, unsă cu toate alifiile, s-a dovedit a fi un personaj expansiv, erudit şi orgolios. În ce mă priveşte, am acceptat-o destul de repede, după cele două scurte caracterizări făcute senatorului Biţă şi primarului Laurian: „Un fripturist şi un târâie brâu!” Portretele au fost mult mai consistente. Bineînţeles că nu l-a uitat nici pe Ixulescu, despre care ştie multe lucruri interesante. Nu oricine deține astfel de informații! C. s-a oferit să ne sprijine, în ciuda faptului că Vigu n-o place. Mi-am propus să o reîntâlnesc, cândva, după alegeri.
28 februarie 2012. Avem tot „sprijinul” lor. S-a găsit o cale de înțelegere. Pesediștii au cedat presiunilor dinspre Bucureşti și acceptă candidatura lui Vigu. Senatorul Biță şi nea Nelu se arată pregătiţi să-i acorde tot sprijinul candidatului comun. Poate tot sprijinul să piardă! Trebuie să fii naiv să crezi într-o astfel de „selectă” companie! Convingerile lor cele mai solide nu rezistă unei călătorii la pisoar! S-a stabilit în şedinţă comună şi data conferinței de presă pentru oficializarea candidaturii. Peste două zile. Sper să nu fie în sediul nostru, sub privirile lui Brătianu! În tot timpul ăsta am sperat să se întâmple ceva şi să ne prezentăm separat în alegeri. Melanjul politic cu PSD nu duce la nimic bun, mai ales aici, la nivel local, în toată încrengătură asta.
Spre seară am strâns tot activul pentru o scurtă informare oficială cu privire la vestea cea mare. Mă aşteptam la mai mult entuziasm, însă colegii din nucleul dur s-au arătat destul de sceptici. Vigu a ținut un discurs mobilizator, care n-a iscat însă reacţii importante. Profesorul Miltiad, liberal regalist, a fost singurul care a ridicat o problemă de credibilitate a candidatului, care în mandatul trecut l-a susţinut în alegeri pe karatistul Valjan, omul deputatului Serghei. Nu-l asculta nimeni în afară de cel vizat, Vigu, care a încercat să dreagă busuiocul.
29 februarie 2012. O zi în plus, un om mai puţin. O zi mai mult în caledar, oferită de matematica timpului. Încerc să-mi reconfigurez starea de spirit, să ies din apăsarea cotidiană, să respir alt aer.
De dimineaţă, discuție relaxantă și utilă despre istorie și literatură cu scriitorul Ion Ochinciuc. Se arată încântat de proiectele mele scriitoriceşti. Îmi recunosc anumite lipsuri în tehnica narațiunii și mă sfătuiește cum să le corectez.
La prânz aleg să beau un ceai aromat, într-o cafenea mai retrasă, să fumez o ţigară de foi din rezervele păstrate pentru astfel de momente şi să citesc un sfert de capitol din romanul „Cronică de familie” al lui Petru Dumitriu. Sunt fascinat de această istorie romanțată a peste o sută de ani din viața societății românești! Cred că Dumitriu, dacă n-ar fi fost român, rămânea un nume greu în istoria literaturii universale, alături de Dostoievski ori Tolstoi.
După-amiază, de serviciu în faţa Şcolii Centrale. În fiecare zi îmi aştept fiul să iasă de la cursuri. Eram liniştit şi aşa aş fi vrut să rămân, dar dintr-o nefericită întâmplare, am dat nas în nas cu Valjan, fost şi viitor candidat. Politrucul mă privea destul de înţepat, aşteptând parcă să-l salut. Buna creştere m-a îndemânat să o fac, dar nu oricum, ci cu ostentaţie. Mi-a răspuns cu un zâmbet fals şi apoi, cu o privire ameninţătoare, a ajuns fulgerător la urechea mea şuierându-mi: „Eşti mult mai periculos decât Biţă!” Dacă era vorba că sunt mai ceva decât Biţă, deja voiam să aud mai multe. L-am încurajat șă-și spună „durerea”. De trei ani îi stăteam în gât, aşa că a avut un întreg repertoriu. Am ascultat sumedenie de reproşuri legate de activitatea mea publicistică (drept e că îl articulez, pe bună dreptate, frecvent) şi o avalanşă de explicaţii penibile referitoare la măgăriile lor din mandatul care stă să se încheie. Copia nereuşită a personajului din romanul lui Victor Hugo se simţea cu musca pe căciulă şi pentru mine asta ţinea locul oricărei recompense. Aveam deja certitudinea unui om mai puţin în lista cunoscuţilor frecventabili.
1 martie 2012. Ixuleștii umblă la finețuri. Scurtă discuție cu S., un fost coleg de şcoală ajuns în anturajul lui Ixulescu, pe care îl întâlnesc întâmplător la Primărie. Avea de gând să mă caute și îmi spune, printre altele, fără să-i fi cerut, că „omul greu” (așa s-a exprimat) nu-l înghite pe Vigu; îl socoteşte nesincer şi cu nasul pe sus. Mai mult, mă atenţionează, cu o siguranță de oracol, că muncesc în zadar pe lângă cel neînghiţit, întrucât nu va fi ales. Am schimbat vorba, lăsând de înţeles că nu sunt interesat de mesaj. Ixuleștii umblă la finețuri! Sădesc neîncredere, slăbesc verigi și așteaptă să se rupă.
La partid se fac pregătiri pentru şedinţa comună de lansare a candidaturii lui Vigu. Din păcate, „solemnitatea” va avea loc în sediul PNL. Mă oripilează gândul ăsta! Nu înţeleg de ce nu folosim un loc neutru şi astfel să evităm pupăturile cu pesediştii în casa liberală. Ar fi un gest de minimă onoare. Am propus și nu se acceptă.
Înainte să mă retrag spre casă, am ieşit cu Livache la o bere, aşa, ca de mărţişor. De două zile ne tot ţinem unul după altul şi nu reuşim să ne vedem. Chiar dacă a părăsit partidul, am rămas apropiați. Avem multe idei în comun. Plecarea lui este o pierdere, pentru că are principii sănătoase. Păcat că nu știe să le pună în valoare! Îmi amintesc şedinţele cu scântei în care bătea la propriu cu pumnul în masă din dorinţa de a schimba mentalităţi, replicile tăioase la adresa celor care uitau de moralitate şi răfuielile cu autocratul Vigu. Livache a dipărut din organizație pe fondul acestor aprige dispute. Coleric şi proprietar de personalitate tăioasă, el nu înţelegea şi nu accepta disciplina de partid în orice condiţii şi asta a dus la un adevărat război, în urma căruia a trebuit să se retragă, pentru că nu se mai puteau ține ședințele. Ulterior a găsit un bun motiv să demisioneze din funcția de vicepreședinte, cumetria sinistră dintre PNL și Felix, mogulul antenist.
Florin Frăţilă
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI
