Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu. Secundo tempo (7)
Instanţa de fond, neconformându-se îndrumărilor date prin prima decizie a tribunalului regional spre a stabili calitatea pârîtului Ştefan P. Hajdeu, aceia de moştenitor a[l] lui B.P. Hajdeu fost titular al imobilului şi deasemena tribunalul popular stabilind neîntrunirea în cauză a elementelor prevăzute de art. 1 lit.d din Decretul 111/951 şi a Instrucţiunilor Ministerului de Finanţe privitoare la aplicarea acestuia – cu toate că aceasta reeşea cu prisosinţă din probele dosarului, – a dat o hotărîre cu încălcarea acestor texte de lege şi ale art. 315 pr. civilă.
De aceea recursul de faţă este fondat, se admite ca atare şi casându-se sentinţa potrivit art. 312 pct. 3 pr. civilă, se modifică aceasta în sensul că se admite acţiunea şi se trece în patrimoniul statului imobilul din litigiu, care între timp a fost declarat ca Monument de Cultură al R.P.R.
Pentru aceste motive / În numele poporului / Decide:
Admite recursul declarat de către reclamantul Comitetul Executiv al Sfatului Popular Raional Câmpina, respectiv Secţia Financiară a Raionului Câmpina, în contra sentinţei civile nr. 277/957 a Tribunalului Popular al raionului Câmpina.
Modifică susmenţionata sentinţă în sensul că: / Admite acţiunea Secţiei Financiare Raion Câmpina şi dispune trecerea în proprietatea Statului pe baza Decretului nr. 111/951 a imobilului „Castelul Iulia Hajdeu”, situat în Câmpina pe str. I.V.Stalin nr. 199.
Deciziunea definitivă.
Dată şi citită în şedinţa publică de la 12 Iunie 1957.
Preşedinte, / H. Bădulescu / [ss] H. Bădulescu
Judecători: C. Costeleanu / [ss] C. Costeleanu / Al. Giurgiu / [ss] Al. Giurgiu
Secretar, / A. Strauss / [ss] A. Strauss
Red[actat] C. C[osteleanu] / Dact[ilografiat] A./B.
Am revenit, cu hotărîrea Tribunalului, la D-l Alexandru Bădulescu. Satisfacţia sa era întemeiată. „Apostol, faceţi Dumneavoastră răspunsul tovarăşei Tamara Dobrin şi scrieţi că reclamaţia lui Ştefan Haşdeu nu se confirmă.” Iar către mine: „Să faceţi un referat de o pagină şi pentru tovarăşul secretar Ion Traian Ştefănescu!”
Observ acuma că, una din calităţile omului acesta, care a reuşit să se menţină deasupra din 1953 şi până astăzi, a fost aceea de a-şi informa şeful direct în detaliu (iată, în două rânduri mă desemnase pe mine s-o fac) despre o problemă despre care ar fi putut să fie întrebat. În felul acesta, acela sau aceia – căci s-au succedat o mulţime la conducerea regionalei sau judeţenei de partid – nu era/u niciodată luat/i prin surprindere.
Am redactat un nou referat. De data aceasta atât de blindat, că putea să reziste şi la o bombă atomică. Dar, nu pe o pagină ci, pe opt! Cu toată cronologia proceselor succesiunii Hasdeu, dosar cu dosar. Bazat pe arhive, nu numai pe documentele de la Muzeul Hasdeu. „Hai cu mine la tovarăşul secretar Ion Traian Ştefănescu”, mi-a spus D-l Bădulescu, văzându-l atât de stufos şi fără să-l mai citească şi el.
Am ieşit pe coridor – îmi îngheţa şira spinării de câte ori intram pe coridoarele acelea (după Revoluţie aveam să lucrez eu însumi, aproape un deceniu, în clădirea aceea, şi cred că mulţi dintre noi, cei noi, am încercat şi am început s-o umanizăm) – am coborît la nivelul biroului secretarului Ion Traian Ştefănescu (de emoţie nu ştiu nici acuma în care cameră se afla) şi am intrat în antecameră. D-l Bădulescu l-a informat pe şeful de cabinet cine sunt, i-a dat referatul şi a părăsit imediat încăperea. O altă calitate a sa, îmi dau seama, de a nu da întotdeauna ochii cu şeful. (Circula intens atunci un proverb, cu faţa şefului şi coada calului.) Am văzut asta şi la D-l Petre Câmpeanu, Primarul Câmpinei, când se făceau comandamente la Muzeul Hasdeu – aflat în restaurare – şi venea Virgil Cazacu, primul secretar al judeţului. Când D-l Cazacu punea o întrebare, D-l Câmpeanu se da la o parte de lângă el, îmi da un ghiont şi mă împingea în faţa aceluia. D-l Cazacu – care era profesor de Matematică, avea o voce (metalică) moldovenească şi adusese cu el un alt stil, opus vulg(ar)ului „mă” de la toate nivelele – mi se adresa politicos: „Spuneţi, tovarăşe profesor”.
Şeful de cabinet a intrat cu mine la Ion Traian Ştefănescu, i-a pus în faţă referatul şi s-a întors în antecameră. Eu am rămas în picioare, lângă uşă.
Spre surprinderea tuturor, Ion Traian Ştefănescu a citit referatul, filă cu filă. N-am de ce să nu recunosc că, pentru un jurist – se spunea (dacă nu cumva învălmăşesc timpul) că I.T.S. era şi lector la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti – el era o comoară de informaţie.
Aici ar trebui să mă dea modestia afară din casă. Dar nu găseşte motive.
La sfîrşitul lecturii, Ion Traian Ştefănescu m-a întrebat dacă am şi ceva de zis. I-am spus că insist ca certificatul de moştenitor al lui Ştefan Haşdeu să fie anulat. (Codul civil prevedea că un certificat nu mai putea fi anulat după 7 ani de la emitere. Termenul putea fi depăşit doar dacă erau interese ale Statului.) Ceea ce dealtfel scrisesem şi în referat. „Mda”, a răspuns el şi a strigat: „Nilă!”, apăsând în acelaşi timp pe butonul soneriei. „Ordonaţi!”, a apărut acela în pragul uşii. „Cheamă-l pe Doljan!”
Peste un minut-două a apărut vaporos, plutind pe o coadă de cometă, un bărbat dintr-o altă lume. Bine îngrijit şi trecut de prima tinereţe. Fardat şi pomădat, cu părul atent pieptănat şi fixat din belşug cu briantină, îmbrăcat cu un costum albastru, cu batistă în buzunarul mic, Hugo Doljan (Dumnezeu să-l ierte!) – şeful Oficiului juridic al Consiliului judeţean – contras-ta vădit cu cenuşiul obişnuit al purtătorilor de şapcă şi trenciuri din ierarhia de partid sau din administraţie.
Doljan părea scos dintr-o cutie de fondante şi el însuşi părea o fondantă. (Soţia sa, Doamna doctoră Estela – pe care am cunoscut-o după Revoluţie la fostul magistrat Paul Alexandrescu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul – neavând copii, îşi revărsa toată nevoia de maternitate asupră-i. O colecţie de tablouri, cu pictori dintre cele două răsboaie mondiale, dădea căminului lor o distincţie şi o căldură aparte.)
„Uite ce spune tovarăşul Onea, că certificatul de moştenitor al lui Ştefan Haşdeu trebue anulat. Ocupă-te dumneata de treaba asta!”
Octavian ONEA
