Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu. Ultima repriză (1)
Statu-quo-ul situaţiei juridice a Castelului Iulia Hasdeu a durat încă două decenii. Până când – aşa cum prevăzusem, atunci când, în 1979-1981, solicitasem anularea Certificatului, de moştenitor al cavoului familiei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, obţinut de Ştefan Haşdeu, la 10 Noembrie 1973, în Câmpina – inevitabilul s-a produs. Într-o zi de 26 Februarie, în care cei mai mulţi cred că s-a născut B.P.Hasdeu – deşi data reală este 28 Februarie (1838), cum am demonstrat în cartea mea Şi totuşi, când s-a născut B.P.Hasdeu?, apărută la Editura Verva din Câmpina, în 1998 – ca într-un gest aniversar, în 2002, un urmaş al inginerului Ştefan Petriceicu Haşdeu, şi anume fiul său, profesorul Tadeus-Georgian-Dal Petriceicu Hasdeu, a cerut Primăriei municipiului Câmpina restituirea Castelului Iulia Hasdeu (de parcă îl stăpânise vreodată!). Eu plecasem de la Muzeul Hasdeu în Iunie 1998, la Prefectura Judeţului Prahova, în funcţia de consilier pentru cultură, culte şi învăţămînt, ceea ce poate că-i pavase Profesorului Dal, ca şi altădată tatălui său, după moartea Profesorului Nicolae I.Simache, sentimentul că are la Câmpina o uşă larg deschisă.
Nu mai ştiu când şi în ce împrejurări am aflat despre acest nou asediu, căci n-am avut paranoia scrierii şi rescrierii unui jurnal, în care să trec întâmplări dintr-un an, ca petrecute în alt an, şi n-am suferit nici de sindromul vieţii rescrise, ca Profesorul Constantin Trandafir, ca să pot indica data cu exactitate. Şi nu-mi dădusem seama că urmaşa mea la Muzeu începuse deja să creadă că ea, şi nu B.P.Hasdeu, construise Castelul Iulia Hasdeu, şi tot ea, şi nu Nicolae Simache, făcuse Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”. (Ca să nu şi-nchipue cineva că şi mie-mi fluturaseră prin cap astfel de gânduri, trimit la articolele mele Hasdeu creatorul, din „Literatorul”, Pagini cenzurate – Cum vreau eu, sau Hasdeu?, din „Verva”, Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii – Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, Realizări şi intenţii în muzeografia prahoveană în perioada directoratului Profesorului Nicolae I. Simache – 1952-1972, I, II, din „Anuar” etc., ca şi la diferite reuniuni publice de nivel naţional – unele anterioare Revoluţiei din Decembrie 1989 – cu elita muzeografiei memoriale etc. Fiindcă la miile de expuneri pe care le făcusem vizitatorilor Muzeului, degeaba trimit.) Ştiu numai că mi-am oferit bunele oficii, adăugând că avem şi documente în arhiva Muzeului Hasdeu, care să ne vină în sprijin. (Am zis: „avem”, fiindcă sufleteşte nu m-am considerat niciodată plecat de la Muzeul Hasdeu. Dacă, însă, fizic, am făcut-o, a fost pentru ca, din postura ce mi se oferea, să contribui la desprinderea Muzeului Hasdeu de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova, sub oblăduirea căruia nu se mai întrevedea niciun progres, acesta sistând continuarea restaurării Castelului. Restaurare neîncheiată nici acum!) Cuvîntul „documente” a aprins sclipiri şi am zărit sticliri în ochii de vizavi.
Nu peste mult timp, într-un număr special din „Citadela literară”, dedicat lui B.P.Hasdeu, în Iulie 2002, m-am trezit cu întrebarea, descusută pe douăzeci de pagini: Al cui este Castelul Julia Hasdeu?. Este drept că şi eu întrebasem altădată, în „Flacăra almanah 1981”, cum s-a văzut deja din Primo tempo: Mai sunt locuri în Cavoul Hasdeu?, şi poate că în „Citadela” se încercase o imitaţie. Dar interogaţia mea era ironică („Ironia salvează România!” – în cazul acela salvase mormintele lui B.P.Hasdeu de încă o agresiune; altă agresiune fusese atunci când un exaltat – sau cineva de la Securitate?! – spărsese geamul de cleştar prin care se vedea capul Iuliei Hasdeu) şi nu cred că ironia era tonul cel mai potrivit în chestiunea proprietăţii asupra Castelului Iulia Hasdeu. De fapt, întrebarea din „Citadela literară” nici nu a fost ironică. A fost, pur şi simplu, o întrebare dubitativă: Al cui este Castelul Iulia Hasdeu? Întrebare ce nu s-ar fi căzut a fi pusă niciodată, câtă vreme B.P.Hasdeu însuşi hotărîse, prin Testamentul său, autentificat de Tribunalul Ilfov la 24 Noembrie 1906, că legatarii săi, citez: „vor consacra Castelul unui cult Spiritualist, transformându-l într-un templu sau Muzău, cum vor socoti mai bine în majoritatea D-lor, sesizând intenţiile şi credinţa mea” (Muzeul B.P.Hasdeu, inv. 1883/5a, copie). Ceea ce, după încercări pe care începusem să le povestesc în studiul Vechi încercări de constituire a Muzeului Hasdeu, [I], II, din „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova”, serie nouă, I/9, Ploeşti, 1991, pp.109-128, II/10, 1995-1996, pp.187-208, se şi întâmplase.
Când o asemenea întrebare venea chiar de la Muzeul Hasdeu şi, nu de la oricine ci, de la însăşi şefa instituţiei!, însemna că sunt dubii serioase asupra proprietarului. Mai ales că ea era pusă într-un context istoric, în care vechii proprietari revendicativi dovedeau că averile le fuseseră confiscate de defunctul regim comunist (defunct-defunct, dar poate demonstra cineva că el a murit chiar cu totul?).
Autoarea începea abrupt: „La 26 Februarie 2002, cu numărul 2726, a fost înregistrată la Primăria Câmpina notificarea semnată de profesorul Petriceicu-Hasdeu Tadeus-Georgian-Dal prin care acesta solicită retrocedarea dreptului de proprietate asupra Castelului Julia Hasdeu, fie în natură, fie în bani”. Odată cu notificarea, solicitantul depusese „în copii” (!) mai multe acte, între cari „două certificate de moştenitor şi un certificat de notorietate ce atestă naţionalitatea românească a d-lui Ştefan P. Hajdeu”. Urma o retorică cu dobă: „Cercetarea documentelor sus-amintite conduce la următoarele observaţii: 1. Conform certificatului de naştere al tatălui lui Petriceicu-Hasdeu, Tadeu-Georgian-Dal, […] acesta […] s-a născut în localitatea Kisber din Ungaria. […] 7. Ultima observaţie este aceea că subsemnatul [!!] notificării de la care am plecat în excursul nostru se numeşte Petriceicu-Hasdeu Tadeus-Georgian-Dal, iar documentele arată un cu totul alt nume: Petriceicu Hajdeu”. (Şi, care este problema? Ce diferenţă este între Petriceicu-Hasdeu şi Petriceicu-Hajdeu?! Au d-l care face arheologie literară la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”, n-au ajuns cu botişorul lui, Linemann, până acolo unde se văd şi se explică anume lucruri, unele cu miez şi coaje, între altele că B.P.Hasdeu însuşi l-a schimbatără pe „j” în „s”?) Apoi detonarea bombei: „Cine sunt Hîzdeii din Ungaria? Cercetarea manuscriselor spiritiste ne-a condus recent către o descoperire care stârneşte uimirea: Hîzdeii din Ungaria sunt cei care tulburau liniştea savantului B.P.Hasdeu în anul 1893. Afirmăm aceasta pe baza unei întrebări pe care omul de ştiinţă o adresa spiritului fiicei sale, notând-o pe o filă a unui manuscris: Veux-tu bien dire quelque chose a maman ou bien me conseiller ce que je dois faire avec ces Hizdeu de Hongrie, qui me harassent?Nu cunoaştem motivul acelor Hîzdei pentru care doreau a-l sfâşia [!] pe savant.” Nici noi. Mai ales pentru că nici nu ştim de când „harasser = a istovi, a extenua, a slei de puteri” (Dicţionar francez-român, Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972) înseamnă „a sfâşia”. Poate în franceza de baltă. Dar ne mirăm degeaba de biata de franceză ameţită, câtă vreme nici cu româna nu stăm mai copăcel: „actele depuse în copii”, în loc de „actele depuse în copie” (sau de „copiile actelor depuse”, dacă tot se voiau neapărat copii), „subsemnatul notificării” – „subsemnatul”, adică eu, Lăscărică, dom’ Semaca, cel care mă semnez dedesubt – în loc de „semnatarul notificării” etc. (Câţiva ani mai târziu, avansând ea în ştiinţă şi chiar în limba latină, va scrie în teza de doctorat că De Cujus – adică defunctul despre a cărui moştenire este vorba – a fost „Pseudonimul lui B.P.Hasdeu”! Doamne fereşte! Asta doar de n-ai habar, de ceva elementar: că Hasdeu a fost toată viaţa lui structural un mare optimist. Dar, uite, eu pot să admit şi absurdul absurdului, anume că B.P.Hasdeu se semnase, de hatârul Dr. Jenica Tabacu – De Cujus. Dacă-i pe-aşa, se cuvine ca savanta noastră, fiindcă tot nu şi-a pierdut ea timpul uitându-se pe pereţi sau scriind inventare şi FAE – în decriptare: fişe analitice de evidenţă – să ne arate şi nouă în câte cărţi, reviste şi manuscrise citite de ea, a găsit semnătura De Cujus? Şi prin ce alchimie a descoperit că, sub acea semnătură funebră, se ascundea B.P.Hasdeu?, acesta zicându-le „bau!” la toţi cei care-l citiseră până atunci, aşteptând-o – totuşi, optimist – pe savanta Doctor.)
Nu peste mult timp, într-un număr special din „Citadela literară”, dedicat lui B.P.Hasdeu, în Iulie 2002, m-am trezit cu întrebarea, descusută pe douăzeci de pagini: Al cui este Castelul Julia Hasdeu?. Este drept că şi eu întrebasem altădată, în „Flacăra almanah 1981”, cum s-a văzut deja din Primo tempo: Mai sunt locuri în Cavoul Hasdeu?, şi poate că în „Citadela” se încercase o imitaţie. Dar interogaţia mea era ironică („Ironia salvează România!” – în cazul acela salvase mormintele lui B.P.Hasdeu de încă o agresiune; altă agresiune fusese atunci când un exaltat – sau cineva de la Securitate?! – spărsese geamul de cleştar prin care se vedea capul Iuliei Hasdeu) şi nu cred că ironia era tonul cel mai potrivit în chestiunea proprietăţii asupra Castelului Iulia Hasdeu. De fapt, întrebarea din „Citadela literară” nici nu a fost ironică. A fost, pur şi simplu, o întrebare dubitativă: Al cui este Castelul Iulia Hasdeu? Întrebare ce nu s-ar fi căzut a fi pusă niciodată, câtă vreme B.P.Hasdeu însuşi hotărîse, prin Testamentul său, autentificat de Tribunalul Ilfov la 24 Noembrie 1906, că legatarii săi, citez: „vor consacra Castelul unui cult Spiritualist, transformându-l într-un templu sau Muzău, cum vor socoti mai bine în majoritatea D-lor, sesizând intenţiile şi credinţa mea” (Muzeul B.P.Hasdeu, inv. 1883/5a, copie). Ceea ce, după încercări pe care începusem să le povestesc în studiul Vechi încercări de constituire a Muzeului Hasdeu, [I], II, din „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova”, serie nouă, I/9, Ploeşti, 1991, pp.109-128, II/10, 1995-1996, pp.187-208, se şi întâmplase.
Când o asemenea întrebare venea chiar de la Muzeul Hasdeu şi, nu de la oricine ci, de la însăşi şefa instituţiei!, însemna că sunt dubii serioase asupra proprietarului. Mai ales că ea era pusă într-un context istoric, în care vechii proprietari revendicativi dovedeau că averile le fuseseră confiscate de defunctul regim comunist (defunct-defunct, dar poate demonstra cineva că el a murit chiar cu totul?).
Autoarea începea abrupt: „La 26 Februarie 2002, cu numărul 2726, a fost înregistrată la Primăria Câmpina notificarea semnată de profesorul Petriceicu-Hasdeu Tadeus-Georgian-Dal prin care acesta solicită retrocedarea dreptului de proprietate asupra Castelului Julia Hasdeu, fie în natură, fie în bani”. Odată cu notificarea, solicitantul depusese „în copii” (!) mai multe acte, între cari „două certificate de moştenitor şi un certificat de notorietate ce atestă naţionalitatea românească a d-lui Ştefan P. Hajdeu”. Urma o retorică cu dobă: „Cercetarea documentelor sus-amintite conduce la următoarele observaţii: 1. Conform certificatului de naştere al tatălui lui Petriceicu-Hasdeu, Tadeu-Georgian-Dal, […] acesta […] s-a născut în localitatea Kisber din Ungaria. […] 7. Ultima observaţie este aceea că subsemnatul [!!] notificării de la care am plecat în excursul nostru se numeşte Petriceicu-Hasdeu Tadeus-Georgian-Dal, iar documentele arată un cu totul alt nume: Petriceicu Hajdeu”. (Şi, care este problema? Ce diferenţă este între Petriceicu-Hasdeu şi Petriceicu-Hajdeu?! Au d-l care face arheologie literară la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”, n-au ajuns cu botişorul lui, Linemann, până acolo unde se văd şi se explică anume lucruri, unele cu miez şi coaje, între altele că B.P.Hasdeu însuşi l-a schimbatără pe „j” în „s”?) Apoi detonarea bombei: „Cine sunt Hîzdeii din Ungaria? Cercetarea manuscriselor spiritiste ne-a condus recent către o descoperire care stârneşte uimirea: Hîzdeii din Ungaria sunt cei care tulburau liniştea savantului B.P.Hasdeu în anul 1893. Afirmăm aceasta pe baza unei întrebări pe care omul de ştiinţă o adresa spiritului fiicei sale, notând-o pe o filă a unui manuscris: Veux-tu bien dire quelque chose a maman ou bien me conseiller ce que je dois faire avec ces Hizdeu de Hongrie, qui me harassent?Nu cunoaştem motivul acelor Hîzdei pentru care doreau a-l sfâşia [!] pe savant.” Nici noi. Mai ales pentru că nici nu ştim de când „harasser = a istovi, a extenua, a slei de puteri” (Dicţionar francez-român, Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972) înseamnă „a sfâşia”. Poate în franceza de baltă. Dar ne mirăm degeaba de biata de franceză ameţită, câtă vreme nici cu româna nu stăm mai copăcel: „actele depuse în copii”, în loc de „actele depuse în copie” (sau de „copiile actelor depuse”, dacă tot se voiau neapărat copii), „subsemnatul notificării” – „subsemnatul”, adică eu, Lăscărică, dom’ Semaca, cel care mă semnez dedesubt – în loc de „semnatarul notificării” etc. (Câţiva ani mai târziu, avansând ea în ştiinţă şi chiar în limba latină, va scrie în teza de doctorat că De Cujus – adică defunctul despre a cărui moştenire este vorba – a fost „Pseudonimul lui B.P.Hasdeu”! Doamne fereşte! Asta doar de n-ai habar, de ceva elementar: că Hasdeu a fost toată viaţa lui structural un mare optimist. Dar, uite, eu pot să admit şi absurdul absurdului, anume că B.P.Hasdeu se semnase, de hatârul Dr. Jenica Tabacu – De Cujus. Dacă-i pe-aşa, se cuvine ca savanta noastră, fiindcă tot nu şi-a pierdut ea timpul uitându-se pe pereţi sau scriind inventare şi FAE – în decriptare: fişe analitice de evidenţă – să ne arate şi nouă în câte cărţi, reviste şi manuscrise citite de ea, a găsit semnătura De Cujus? Şi prin ce alchimie a descoperit că, sub acea semnătură funebră, se ascundea B.P.Hasdeu?, acesta zicându-le „bau!” la toţi cei care-l citiseră până atunci, aşteptând-o – totuşi, optimist – pe savanta Doctor.)
Octavian Onea
