Mai rău decât pe vremea lui Caragiale

Se fac mereu comparaţii în presă şi în analizele politice de la tv cu vremea lui Caragiale. Mi se pare nepotrivită această apropiere. Pe vremea lui Caragiale nu se întâmplau minunile din zilele noastre. Niciodată în istoria noastră modernă, nici pe vremea fanarioţilor, nici pe vremea năvălirilor turceşti şi tătare, nu a existat un jaf mai mare. Atunci ne jefuiau invadatorii şi străinii, acum ţara e spoliată de aleşii poporului. Trăind în vâltoarea ştirilor care săptămână de săptămână ne dezvăluie fraude uriaşe de sute de milioane de euro, ne-am obişnuit cu aceste fenomene şi nu mai sesizăm amploarea şi gravitatea lor. Tocmai acest lucru mă determină să susţin că personajele lui Caragiale erau copii nevinovaţi pe lângă corifeii ridicaţi în fruntea bucatelor de actualele partide politice. Caragiale îşi privea chiar cu duioşie personajele, satira lui privea mai mult moravurile şi nu corupţii, pe vremea lui oamenii politici, mai ales cei veniţi din vechea boierime, se ruinau făcând politică şi neglijându-şi administrarea averilor personale. Caragiale, putem spune că îşi iubea personajele pe care le satiriza, el făcând parte din lumea lor, pe care o cunoştea şi cu părţile bune şi cu părţile rele. 

Marele actor Iancu Brezeanu, în memoriile sale publicate, povesteşte un episod care întăreşte această afirmaţie. Se afla în turneu într-un oraş de provincie, pe când Caragiale, aflat într-un tren, a văzut în gară afişul cu spectacolul „O noapte furtunoasă”. Şi-a întrerupt călătoria şi seara a asistat la spectacol, care se desfăşura într-o grădină de vară. Încântat de interpretarea magistrală a lui Iancu Brezeanu, care juca rolul jupânului Dumitrache, după spectacol l-a felicitat şi l-a invitat la o bere pentru a-l chestiona asupra interpretării, deoarece era uimit de cât de real îşi construise personajul. Brezeanu i-a răspuns că nu are niciun merit şi că a fost inspirat de patronul unei cârciumi din oraş, care era leit jupân Dumitrache, cu ambiţia lui de familist şi cu celelalte cusururi. Încântat, Caragiale a rămas în orăşel cât au durat spectacolele trupei şi seară de seară, însoţit de actor, îşi studia cu atenţie personajul întârziind la cârciuma lui până dimineaţa. 

Mai critic decât marele scriitor a fost actorul şi cupletistul I. D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în „Noaptea furtunoasă”, cel cu spectacolele de la grădina Iunion. Pe nedrept uitat azi, Ionescu, un actor de mare talent, a fost ctitorul teatrului de revistă din România. Cupletele sale, scrise de Pantazi Ghica (într-o vreme director al Teatrului Naţional şi autor dramatic, frate cu cunoscutul memorialist Ion Ghica), au rămas în repertoriul spectacolelor de revistă până în zilele noastre. 

Interesant personaj al epocii, I.D. Ionescu a invitat în ţară mulţi actor străini importanţi din lumea varieteurilor pariziene şi mari lăutari ai vremii, între care Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraş Dinicu, totodată şi un bun pianist de muzică clasică. Despre el se mai ştie că era şi un mare filantrop, în timpul Războiului de Independenţă, de exemplu, a cumpărat mii de pungi de tutun şi pâini pe care le-a dus prizonierilor turci, fiind mai târziu decorat de sultan pentru gestul acesta cu înalta decoraţie „Medgidie”. Unul din cupletele care i-au atras multe necazuri, pentru critica adusă fruntaşilor vieţii politice de atunci, se numea „Musca pe căciulă” şi avea următorul refren, actual şi azi, când suntem martorii unei istorii care se repetă: „Avem mulţi patrioţi/ Ce-au muls această ţară,/ Deşi în cor cu toţi/ Că-i vor binele zbiară./ De-asemeni iscusiţi/ Azi lumea e sătulă…/ Tăceţi câţi vă găsiră/ Cu musca pe căciulă”. Deşi de-a lungul carierei a refăcut trei săli de teatru şi a înveselit bucureştenii câteva decenii, autorităţile i-au făcut şicane nenumărate ani de-a rândul, aducându-l la faliment. A murit sărac, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia, unde astăzi locul lui de veci nu mai este cunoscut. 

Alin CIUPALĂ